Emile Durkheim
Istoria
Sociologiei
Perioada marilor
sisteme
Vol. 1
ILIE BĂDESCU
recenzie
Andrei-Alexandru Olteanu
Facultatea de Sociologie
Specializarea Devianţă şi Criminalitate
Anul 2, Seria 2
Sorokin a propus folosirea denumirii de ,,şcoală a
sociologismului” în locul şcolii sociologiste, deoarece a observat că nouă denumire
reflectă mai bine legăturile între ideile sociologice şi interacţiunea socială.
Dacă budismul consideră că ,,eul” - o exprimare individuală
a contactului social - poate fi anihilat prin suprimarea acestui contact,
Platon este de părere că raţiunea este ceea ce-l defineşte pe om ca fiinţă
socială. Atât Sorokin, cât şi Durkheim îşi exprimă convingerea că atunci când
nu există raţiune şi moralitate, omul poate deveni animalic în relaţia cu
societatea şi poate comite cele mai abominabile crime.
Termenul prin care Durkheim defineşte această stare
anarhică manifestată prin dezordine generalizată este anomie. Autorul consideră anomia o unitate de
măsură a gradului dezintegrării sociale a grupurilor.
Studiind relaţia dintre libertatea individului şi
autoritatea regulii, Durkheim este de părere că dacă individul sau grupul pot
fi expuşi anarhiei, societatea, conştiinţa colectivă are puterea de a
constrânge, de a moraliza şi de a reglementa faptele sociale. În acest sens, sociologul subscrie teoriei
tranziţiei de la comunitate la societate lansată de Tonnies, cu deosebirea că,
în viziunea lui Durkheim, o contribuţie esenţială o are funcţia economică care
s-a dezvoltat constant în comparaţie cu celelalte funcţii: militare,
religioase, administrative.
Durkheim a observat că pe măsură ce societăţile devin
preponderent industriale, se crează un dezechilibru funcţional prin modificarea
ocupaţiilor şi implicit a regulilor la nivel de societate şi prin dislocarea
unei mase mari de indivizi de sub acţiunea celorlalte funcţii. Efectul acestui
dezechilibru este scaderea moralităţii şi a coeziunii sociale.
Potrivit teoriilor cu privire la diviziunea muncii sociale,
aceste funcţii tind să se echilibreze şi să se regleze într-o perioadă
suficient de mare de contact social reciproc. Totuşi, realitatea demonstrează
că nici frecvenţa şi nici repetitivitatea contactelor nu constituie garanţia
generării unor reguli sociale. Pentru a demonstra metodele de depăşire a
stărilor de dezordine, de anarhie sau cele de anomie, Durkheim propune ideea
corporatistă, fiind convins că nici statul şi nici alt grupsocial nu pot
garanta singure autoritatea regulii sociale.
Durkheim numeşte corporaţie sau grup profesional agenţii
aceleaşi industrii reuniţi într-un corp comun care devin sursa unei noi forme
de solidaritate, promovează o anume putere morală şi generează o nouă ordine
socială, ceea ce conduce spre legitimarea ordinii industriale.
Permanenţa vieţii cotidiene şi eficienţa acesteia sunt
asigurate de regula socială. Profesionalitatea devine factor şi autoritate
morală numai ca profesiune organizată, echivalentă cu corpul profesional sau
corporaţia. Autorul defineşte corporaţia ca fiind ,,contrapartea morală a
profesiunii ca realitate economică”
(p. 241).
Potrivit paradigmei corporatistă susţinută de Durkheim, societatea este o stare intermediară, de
tranziţie spre o nouă ordine socială comunitară şi solidaristă. Omogenitatea
solidarităţii sociale din cadrul comunităţii tradiţionale devine diferenţiată
într-o societatea corporatistă, distingându-se astfel solidaritatea mecanică şi
solidaritatea organică corespunzătoare celor doi poli ai societăţii. Stările intermediare sunt cele în cadrul
cărora se manifestă o creştere a anarhiei. Diminuarea bazei comunitare a
societăţii, care este în opinia lui Durkheim baza oricărei societăţi, înseamnă
dezordine, anomie, anarhie. Această stare în care societăţile îşi pierd baza
comunitară poate genera tipuri de totalitarism, mergând pe ideea că
totalitarismulşi comunitatea sunt opuse.
Dacă în viziunea lui Tonnies comunitatea generează starea
ei opusa, adică societatea, Durkheim afirmă că solidaritatea mecanică generează
opusul ei, solidaritatea organică.
Făcând un istoric al ascensiunii şi al declinului corporaţiilor,
Durkheim consideră ca acestea au contribuit de-a lungul timpului la
transformarea tipurilor de societăţi umane, devenind principala putere morală
capabilă să întreţină solidaritatea socială şi să sporească civilizaţia. De
altfel, sociologul consideră familia şi corporaţia ca fiind cele două rădăcini
ale socialităţii şi principalele direcţii ale solidarităţii sociale.
Urmând logica transformărilor grupurilor, corporaţia va fi şi
ea supusă acestor transformări, aşa încât societatea va deveni un mare sistem
de corporaţii naţionale sau, cum îl numeşte Durkheim, stat corporatist. Diferenţa dintre statul corporatist sau
comunitar şi cel totalitarist constă în mijloacele pe care le foleseşte fiecare
sistem pentru a menţine agregarea socială. Sistemul totalitarist foloseşte forţa
şi frica şi îi tratează pe indivizi fără a-i diferenţia, pe când statul
corporatist foloseşte pentru acelaşi lucru puterea morală şi îi diferenţiază pe
indivizi după criterii socioprofesionale.
Diviziunea muncii este prezentă în toate domeniile şi
reprezintă o sursă de creştere a civilizaţiei. Sporirea puterii materiale şi
intelectuale este consecinţa directă a funcţiei de diferenţiere care o
caracterizează, dar şi prin cea de asociere. Durkheim explică fenomenul prin care tocmai
diferenţele de orice tip dintre indivizii unei comunităţi îi uneşte.
Durkheim consideră studiul solidarităţii principalul obiect
al sociologie, solidaritate pe care el o defineşte ca pe un fapt social care
poate fi cunoscut decât prin efectele lui sociale.
Durkheim a urmărit fenomenul sinuciderilor şi a observat că
media acestora este variabilă în perioadele de perturbare economică, deşi nu
sărăcia sau greutăţile sunt principalele motive ale sinucigaşilor. Potrivit
sociologului există o legătură direct proporţională între rata sinuciderii şi
creşterea puterii economice prosperitate
care generează o scădere a puterii morale a societăţii.
Orice stare de anomie este de fapt o perturbare a ordinii
colective care demotivează orice acţiune, îi anulează sensul şi o asociază cu
absurdul. Anomiei îi sunt, aşadar, asociate stările de anarhie a pasiunilor, a dorinţelor şi a
ambiţiilor. Ea se manifestă în
următoarele laturi ale societăţii: ierarhiile sociale, mobilitatea socială,
armonia pasiunilor, gradul de fericire, salarizare, bunăstare, sănătate,
credibilitate, nivel de trai şi de plăcere de a trăi, gradul satisfacerii
sociale. Autorul defineşte în acest context anomia ca fiind ,,totuna cu
încetarea temporară a acţiunii societăţii asupra indivizilor datorată fie unei
crize dureroase, cum ar fi dezastrele economice, declasările sociale,
cataclismele, fie unei transformări fericite, dar prea bruşte, cum ar fi o creştere
bruscă a puterii şi a averii” (p. 355). Dar, sociologul nu se opreşte doar la această definiţie, ci
de-a lungul operei sale elaborează nu mai puţin de opt definiţii, vizând toate
domeniile de manifestare ale acestui fenomen.
Durkheim a studiat şi formele individualizării omului mediu
şi a constatat că ceea ce îi deosebeşte
pe indivizi sunt performanţele profesionale în raport cu ceilalţi.Durkheim
constată că diferenţa între omul mediu şi omul moral este echivalentă cu cea
dintre omulmediocru si omul de performanţă. Ceea ce-l aduce pe om la starea de
mediocritate, chiar la cea animalică este chiar ieşirea din societate.
Cele şase mari direcţii de individualizare maximală, de
libertate umana sunt descrise de
Durkheim ca fiind : Reformatorul, Legiuitorul, Profetul,
Întreprinzătorul, Specialistul şi savantul cărora sociologul le adaugă Înţeleptul.Faţă
de aceste forme fundamentale, sociologul găseşte si anumite forme eterogene cum
ar fi Eruditul, Magicianul, Descoperitorul, Inventatorul.
Durkheim este convins că existenţa unor practici si credinţe
comune determină o conştiinţă comună, iar religia reprezintă una din formele de
maximă socializare.Religiozitatea este expresia tipului social, dar si a
regimului istoric care dă o formă de variaţie caracterului repetitiv al
regimului etnopsihologic.
