Mircea cel Bătrân ─ ,,principe, între creştini, cel mai viteaz şi cel mai ager”




Moto: Cei viteji nu-şi pierd curajul nici chiar când soarta se arată înfricojetoare
(Panciatantra, 1, 104)


            Într-adevăr, curajul şi dragostea mare şi sinceră faţă de moşii şi strămoşii tăi, faţă de Ţara ce ţi-a picurat în inimă lumină, energie şi dorinţă de a trăi în libertate deplină sub,,universala boltă albastră”, ne-au ţinut în acest spaţiu carpato-danubian, având mereu conştiinţa că aparţinem celui mai mare neam (după indieni), neamul traco-geto-dacilor, a căror stăpânire şi faimă s-a întins nu doar din Carpaţi până la Marea cea Mare şi la Dunăre, ci mult mai departe, dincolo de aceasta, până-n Rodope,Thessalia, Macedonia, Muntenegru, Dalmaţia, Iliria, Croaţia, Austria şi chiar înspre Veneţia.
            De n-am fi fost un neam de oameni viteji, în venele cărora curgea sângele traco-pelasgo-geto-roman, cu siguranţă că istoricii antici, greci şi latini, nici nu ne-ar fi amintit, pe când, fiind plini de virtuţi, aceştia ,,ne-au luat cu obidă în seamă”, mai ales începând de la Zamlxes încoace, până înspre Decebal.
De la Decebal, însă, din păcate, timp de aproape 1300 de ani (până în 1386 d.Hr.), cronicarii antici (mai ales cei medievali) prea puţine au avut de spus despre neamul acesta.
Şi pe nedrept, desigur, au făcut-o, căci n-am fost morţi şi nici că vom fi în veacul de veac!

             E drept că până la Mircea cel Bătrân (1386-1418), prea puţin s-a vorbit despre noi, ca popor, dar nicicând, aici, între Carpaţi, Dunăre şi Mare, n-a fost un spaţiu gol, un,,vid”, cum credeau neprietenii noştri, sperând, astfel, să justifice de ce acest pământ nu ne-ar aparţine nouă şi strămoşilor noştri, aflători în morminte de rouă şi fragă, de lacrimă şi doină, ci...lor, celor veniţi din lumea largă, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot fierbinte, de Asii înflăcărat-sângerânde, poftitoare de robii şi de fărădelegi!...

                              Mai multe informaţii <<<aici>>>

Vânzarea lui Brâncoveanu

Moto: Nu e nicio ruşine mai mare decât să te arăţi trădător de prieteni .
(Lucian din Samosata – Dialoguri şi Conferinţe, p. 148)




,,Arta” corespondenţei cifrate din vremea Evului Mediu românesc din veacul al XVII-lea îşi are rădăcinile la Roma, după cum reiese din ,,Istoria literaturii române  a lui N. Cartojan, în care distinsul istoric literar ne atrage atenţia asupra unui document din 24 iulie 1693 (deci din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu), adresat Congregaţiunii ,,De Propaganda Fide, la Roma, de Francesco Renzi:
            ,,Acum 15 ani am venit în Moldova şi am fost repartizat (la) Iaşi şi în toată ţara; pe atunci, nu era altcineva ca să vorbească sau să ştie limba latinească, afară de Mironaşco (Miron, n.n.) Costin. care a fost mare logofăt.
Astăzi, toată floarea nobilimii vorbeşte latineşte, şi mulţi dintre dânşii sunt foarte învăţaţi. Actualul principe (în Moldova, n.n.) Constantin Duca, în vârstă de 23 de ani, este un elev al meu; hatmanul, serdarul şi secretarii domneşti pentru corespondenţă cifrată sunt şi ei elevii şi fiii spirituali ai mei.
(N. Cartojan – Op. cit., p. 255)

                Evident că iezuitul italian Francesco Renzi nu se ocupa doar cu formarea secretarilor domneşti, pregătindu-i pentru corespondenţa cifrată, dar, în primul rând, urmărea, în mod cert, să facă prozelitism religios, iar lucrul acesta va duce la un conflict mocnit între ,,papistaşii italieini (ce urmăreau introducerea catolocismului în Ţările Române) şi înaltele feţe bisericeşti ale ortodoxiei româneşti.
Aici vom avea în vedere ,,lupta subterană dintre Nicolo da Porta (veneţian din Chios) şi Mitropolitul Antim Ivireanul, amândoi fiind ,,confidenţii lui Constantin Brâncoveanu, încât credem, cu adevărat, ce scrie în Sf. Scriptură: << Nu poţi sluji, în acelaşi timp, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona! >>.
            Acest lucru avea să-l coste viaţa pe martirul Brâncoveanu, şi iată de ce!
            Probabil că iezuitul Francesco Renzi ajunsese la adânci bătrâneţi şi din această cauză i-a sugerat stăpânului său, Constantin Duca, Domnul Moldovei, să-l cheme din Grecia pe Nicolo da Porta (tot iezuit, desigur), pentru a-l folosi în activităţi tainice, criptologice, la Cancelaria Domnească din Iaşi.

     Mai multe informaţii  <<<aici>>>

Negru-vodă ─ ,,un pseudonim al lui Basarab I"


                                             
Negru-vodă
Portret realizat de Pierre Bellett
                                           
                                        
           Numele lui Negru-vodă a frământat mintea şi inima mai multor istorici şi iubitori de istorie, fără însă a se ajunge, până în prezent, la o concluzie pertinentă.
De fapt, aşa se întâmplă cam întotdeauna atunci când documentele/izvoarele istorice sunt sărace, ori lipsesc, în cazul nostru, al românilor, lucru ce ne îndeamnă să apelăm la cronicile străinilor, care nu sunt întrutotul plauzibile; de mute ori lăsându-ne să înţelegem cu totul altceva, după cum vom vedea pe parcursul lucrării de faţă.  Pierre Bellet
            Credem, totuşi, că e bine să facem ochiul roată peste evenimentele ce au urmat mai ales după anul 271 d. Hr., atunci când Împ. roman Aurelian (de origine geto-dacă) a părăsit Dacia, retrăgându-se în Peninsula Balcanică odată cu armata, administraţia şi, evident, cu mare parte din nobilimea dacilor.
            Vremurile sfârşitului de secol III erau de-a dreptul infernale, deoarece începuseră marile migraţii asiatice, turanice, a căror ţintă era, evident, Imperiul Roman, respectiv Roma, bogăţiile imense ale acestei metropole a lumii atrăgându-i pe huni şi pe avari, pe pecenegi şi maghiari, pe cumani şi pe uzi, mai apoi.
Dar, în mod ciudat, toate aceste popoare turanice, setoase de aur şi de sânge, de robi şi jafuri, de fărădelegi, nu vizau Muntenia şi Oltenia de azi, de parcă acestea nici n-ar fi existat.
Aceasta, poate, aşa ar putea-o interpreta oricine, dacă graba în a face constatări de rutină nu ne-ar duce la concluzii eronate.
De aceea ar fi bine să avem în vedere, în primul şi în primul rând, tocmai acest aspect: de ce hoardele asiatice ,,evitau'' spaţiul subcarpatico-dunărean şi se  ,,orientau'' cu precădere, spre interiorul arcului carpatic, dar mai ales spre Panonia?!
Chiar nimic nu era  ,,atractiv'' din ceea ce însemna vechiul teritoriu al geţilor subcarpatici, pontici şi dunăreni?!
Erau ei chiar atât de săraci, ori era, cumva, ,,vidul lui Roesler'', de vreme ce Câmpia Panonică îi atrăgea ca un magnet?!  

Aici ar trebui să facem un scurt istoric al acelor popoare migratoare (în special hunii, gepizii, avarii şi maghiarii), spre a înţelege mai bine (şi pentru totdeauna!) că Oltenia şi Muntenia n-au fost doar aşa, cu numele, pe harta lumii; că, din contră, chiar dacă la 271 d. Hr., Împăratul roman Aurelian părăsise Dacia, aceasta nu rămăsese pustie!

         Mai multe informaţii <<<aici>>>

Posada de pe Valea Oltului


Lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Sunt locuri, în lume, în care ar tebui să intri cu pioşenie, călcând ca pe aburi de sânge, încă şi acuma fierbinţi; ca într-o cadedrală, unde ştii că, sub lespezi reci, de piatră, dorm cei atât de greu osteniţi de ţinerea-n mână a lancei, a scutului, sabiei, în aprige vâltori, pe câmpuri de bătălie, pentru viaţă ori pentru moarte!
            Unul dintre aceste locuri pe pământ românesc a fost, şi-o rămâne în veac, acea Posadă (cum a denumit-o Nicolae Iorga), unde neamul nostru şi-a pus temelia întâiului său descălecat de la Burebista încoace!
            Cum istoicii, ca şi noi, ca şi alţii, sunt oameni, ci nu un cor de vestale, e firesc să-şi împartă părerile referitoare la locul în care Carol Robert de Anjou a suferit cea mai cumplită rană a Coroanei Maghiare, care de-abia peste ani buni avea să se refacă.
Pe deasupa, mai era şi umilinţa ce o înduraseră vrăjmaşii în cele 4 zile (9-12 nov. 1330), când însăşi viaţa trufaşului rege maghiar avea să fie pusă în peicol de moarte, încât regele a tebuit    să-şi schimbe veşmintele cu ale confidentului său, spre a nu mai fi ţinta oştenilor lui Basarab I, pe care el, angevinul, îl numise, în 18 iunie 1325, ,,Basarab  tansalpinae, necredinciosul coroanei maghiare”, ,,infidelus valahus”, propunându-şi să-l ,,tragă de babă şi să-l scoată” din cea mai adâncă tainiţă!
            Trufia regelui maghiar a fost ,,umbrită” şi de un om de curte, de rang înalt, pe nume Ştefan, fiul lui Parabuh, cumanul (probabil comandantul, ori unul dintre comandanţii militari ai regelui), care l-a lăudat pe Basarb I, cu un scop, evident, şi anume: ştiindu-i firea pea mândră,  să-l determine pe Carol Robert de Anjou să se angajeze înt-o luptă cu Basarab I, ca, în felul acesta, el, Ştefan ─ comandantul oştirii maghiare ─, să devină voievodul Olteniei şi al Munteniei!

Astfel, şi-ar fi împlinit visul ce l-au avut dintotdeauna cumanii, încă de când au venit în spaţiul vechii Dacii (sec. XI).

                                 Mai multe informaţii <<<aici>>>

Limba vlahilor ─ baza limbii române





Limba oricărui neam e oglinda caracterului său! Ascultându-l pe un străin cum îşi mlădiază vocea ori cum îi ies cuvintele din gură, învelite-n pietriş şi smirghel, poţi, cu uşurinţă, ,,să-i citeşti” sufletul, pornirile sale, visele, felul de a fi, de a gândi şi de a relaţiona.
Apoi, un bun psiholog întrevede în miezul cuvintelor unei limbi atât inteligenţa acelui neam, vitalitatea şi vitejia sa, încăpăţânarea întru sporirea ,,celor înalte”, adică încrederea în Divinitate.
            Fiorul rostirii cuvintelor, al legănăriilor în cântările de dor şi de jale, mai ales, dar şi de dragoste, de lumină a tot ceea ce ne pătrunde în adâncul inimii noastre – pe care, pe scurt, o numim sensibilitate şi har poetic – le moştenim de la generaţiile bătrâne; şe moştenim genetic.
            Sunt neamuri mereu puse pe harţă, a căror aprigă şi guturală limbă le arată,,barbaria” caracterului lor, a sufletului mereu răzvrătit, setea de sânge, de ură,  de ruină a tot ce mintea şi puterea omenească a ridicat, cu drag, sub universala şi limpedea boltă albastră.
            Aşa am văzut noi, în limba română, chipul neamului nostru, mereu lovit de soartă, de necazuri, dar care a ştiut să se ridice, de fiecare dată, cu obrazul brăzdat de amarul lacrimii, mai dârz, mai aprig şi mai bun creştineşte!
Rădăcinile acestei limbi româneşti, ar trebui căutate-n spaţiul cuprins între Carpaţi – Adriatica Grecia – NV Asiei Mici şi Sudul Italiei (Grecia Mare), adică acolo unde s-a întins, viguros, tot neamul traco-get ce-a ocupat arealul amintit, stăpânindu-l, parţial, încă din sec. XIX−XVIII î. Hr., din vremea în care regele Egiptului, pelasgul Sesostris III, a invadat nu doar Grecia şi Tracia, dar şi Geto-Dacia şi Media parţilor, lăsând acolo (dar şi la noi, în Ardeal, mai ales) trupe.
            Apoi, în sec. XVII î. Hr., Kadmos a înfiinţat Atena, pe care au cucerit-o emigranţii ionieni (veniţi din Carpaţi) şi descendenţii  lor, dorienii; ultimul rege dorian al Atenei fiind Codros  − nume, clar, traco-get, după cum poate oricine să-şi dea seama.
            După ei au venit, în Grecia, eolienii (de pe ţărmul de V. al Pontului Euxin) şi aheenii din Tyras (Cetatea Albă, de azi, de la gurile Nistrului), de unde era Ahile.

            Că era din Tyras, avem o dovadă foarte clară, sigură: după războiul troian, murind, Ahile a fost îngropat pe ţărmurile Helespontului, într-un tumul uriaş, spre a fi văzut de toţi corăbierii ce veneau spre Pontul Euxin, dar, imediat după aceea, fiul său, Neoptolemos, i-a ridicat un turn la Tyras!

                     Mai multe informaţii <<<aici>>>

De ce (re)vin la biblioteca?

Biblioteca Judeteana "Antim Ivireanul" Valcea                               

Translate

Faceți căutări pe acest blog

Follow by Email

Persoane interesate

Trafic pe blog

HTML hit counter - Quick-counter.net

Totalul afișărilor de pagină

Un produs Blogger.

About this blog