Bibliotecarul recomandă



 Neobosit călător prin labirintul cuvintelor, George Voica – poet şi prozator vâlcean −, renaşte an de an, aducând din adâncuri forţa supremă a creaţiei.

Numele său străbate satul culegând tradiţiile şi obiceiurile păstrate din moşi-strămoşi, cutreieră codrul însemnând  cărări cu paşi legănaţi de şoaptele pământului, de legendele mănăstirilor, de aventură şi sensibilitate. Însă, ceea ce-l defineşte pe George Voica, este însuşi destinul său – răsăritul unui univers – înălţător şi magic, care-i aşază în braţe credinţa şi istoria neamului românesc, îngemănate în nemurirea timpului.

La cele 30 de lucrări publicate, George Voica adaugă încă două  cărţi scrise în colaborare cu dr. Constantin Ioniţescu.


Cancerul poate fi învins? Este întrebarea la care autorii lucrării răspund printr-o schemă de tratament naturist, o schemă ce conţine 10 trepte concepute îontr-o manieră deosebită, complexă şi unică, menită să aducă lumină şi speranţă acolo unde se doreşte a fi din nou primăvară.

În cea de-a doua lucrare, ,,Plante medicinale şi leacuri din moşi-strămoşi”, sunt evidenţiate atât proprietăţile plantelor medicinale şi afecţiunile care pot fi tratate cu aceste plante, cât şi efectele benefice ale leacurilor “băbeşti” culese din diverse zone ale ţării.

Reţetele culinare şi cele ale preparării unguentelor întregesc conţinutul lucrării, decorat,  pe alocuri, cu accente literare care pun în evidenţă talentul şi creativitatea autorilor.



Bibliotecarul recomandă

Unii se nasc, alţii mor,
unii râd, alţii plâng,
ape ce nu au matcă, râuri fără de mare,
tristeţi şi bucurii, războaie şi pace.

Întotdeauna ai de ce să trăieşti,
pentru ce să lupţi;
întotdeauna există ceva pentru care să suferi,
cineva pe care să-l iubeşti.

În final, faptele rămân, oamenii se sting.
Cei ce vin din urmă
vor continua ceea ce noi am început...
Viaţa îşi urmează cursul.
.....................................

La vida sigue igual (Viaţa merge mai departe) este titlul melodiei care a cucerit în 1968 Festivalul Internaţional de Muzică de la Benidorm, Spania, melodie ce va apărea şi pe coloana sonoră a filmului autobiografic cu acelaşi nume din 1969.
Benidormul este locul unde într-o noapte, spre zori, s-a născut pentru public, pentru muzică, cântăreţul Julio Iglesias.
Acolo s-a născut a treia oară după accidentul de maşină suferit în septembrie 1963 pe un drum prăfuit din Castilia, când, întorcându-se împreună cu prietenii de la petrecerea din sat, maşina condusă de Julio s-a răsturnat curmând, astfel, visul unui tânăr de 20 ani de a deveni portar  la echipa de fotbal Real Madrid.
Cu toate că medicii credeau ca nu va mai putea merge vreodată, după aproape doi ani de recuperare, tânărul Julio şi-a revenit. Pentru a-şi exersa degetele, în timpul terapiei de recuperare, a învăţat să cânte la chitară. Compune La vida sigue igual cu acea primă chitară primită în dar în timpul perioadei  de după accident, cântec pe care l-a definitivat în Anglia, pe când studia la Cambridge.
 La vida sigue igual este un imn dedicat vieţii, gloriei, renaşterii, un cântec care-ţi spune că trebuie să mergi mai departe atunci când ţi se răpeşte un destin.
Decolând de pe Benidorm cu La vida sigue igual, Julio Iglesias zboară spre glorie, pe ritmuri calde, sentimentale îşi rescrie destinul, iar muzica lui răsună în toate colţurile lumii ca un basm fără sfârşit.
Intre paradis si infern este autobiografia scrisă cu sinceritate şi patos de Julio José Iglesias, fiul cel mare al Mariei del  Rosario de la  Cueva şi al doctorului ginecolog Julio Iglesias Puga, născut la 23 septembrie 1944 la Madrid.
Julio Iglesias este un artist perfecţionist până la obsesie, carismatic şi sensibil, un călător neobosit care şi-a însemnat cărări cu vocea sa inconfundabilă, un romantic incurabil pierdut în numeroase poveşti de dragoste, având forţa, delicateţea, fragilitatea şi duioşia ,,gladiatorului trandafirului”.
În prezent este cotat ca fiind interpretul latin cel mai vândut din istoria muzicii, cu peste 300 de milioane de exemplare ale celor 80 de albume lansate în întreaga lume, cântăreţul care a înregistrat muzica sa în mai mult de 14 limbi străine. În 2013, a fost inclus în Cartea Recordurilor ca cel mai bine vândut artist latino şi, pentru acest lucru, a primit un disc de diamant.
După ce a  ieşit din infern, Julio are paradisul la picioare!  Ce i-ar mai lipsi pentru a putea trăi?!  Poate ,,o rază constantă de soare.
,,În această carte, Julio Iglesias a scris cel mai lung cântec al său, cea mai crudă, frumoasă şi adevărată piesă: viaţa lui”.



Serviciul  de Referinte online

Flamurile Ţării Româneşti

Moto: ,,Şi gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri.”
                                                                                    (Mihai Eminescu ─ Scrisoarea III)



          Dacă ia românească freamătă ca floarea de lămâiţă, pe trup de fecioară, curat, de mai bine de 4000 de ani, la fel au fluturat şi flamurile Ţării acesteia, cât vremile-au curs printre viforniţe-albastre, pe câmpii de luptă, umplându-se văile de sângele tânăr, aburind ca brazdele crude sub plug, primăvara, când în floare măceşul şi codrii răsună de glasuri de cuci!
Căci pe valea aceasta, a cucului, i-a fost dat, parcă, neamului meu să apuce, cu toţi feciorii-i în straie de in, rămânând în urmă-le mumele, să-nnoade mari lacrimi în broboadă cernită, singure jeluindu-se cerului, ţintirimelor...
            Nu cred să fi fost, în lume, mai greu încercat un alt neam decât acesta, al nostru!
Spune-vor, oare, vreodată, pietrele reci, la Sarmizegetusa şi-n ,,pasul Câineni”, ce greu blestem a venit de demult, din adâncuri, peste păduri şi poieni, de-n tânguire, şi-acum, de seve şi ierburi, de-aici, din Carpaţi, până la Marea cea Mare, ne-apasă cu doruri, cu amare suspine; cu Crist răstignit pe pădureţ mărăcine?!
            Nimeni n-a trecut pe la noi, vreodată, să ne mângâie inima; să ne umple căuşul palmei cu boabe de grâu!
Să ne ungă trupul însângerat cu miere de-albine, ori cu untdelemn adus din Grădinile Ghetsimani!...
            Ce-i pasă străinului că ai doliu la poartă?! Că broboanele-ţi grele, de sudoare, umplu şanţurile, scăldându-se ciorile-n ele?!
            Năpăstuit şi nefericit, popor al meu, înalţă fruntea ta înspre stele!
Ia roua lor în palmele tale şi scaldă-ţi faţa! Priveşte, apoi, în zare, aurora, zâmbindu-ţi deasupră de Munţii Carpaţi, până la Marea-n vâltoare, că tânguirii nu ridicatu-i-au templu nici Viteazul Mihai, dar nici Ştefan cel Mare!
            Ei, flamuri în vânt, fluturânde, la Termopilele noastre, româneşti, au purtat, ca noi aminte întruna ne-aducem de neamul acesta, mereu răzvrătit, nesupus!
De braţu-ncordat, de şuierătoarea săgeată! De Patria-aceasta, însângerată!...
            Nu poţi să vieţuieşti sub Soare, asemeni gângăniilor risipindu-se-n ierbi, înfometate, ciudate!...

Mai multe informaţii <<<aici>>>

Bibliotecarul recomandă


Mai multe informaţii <<<aici>>>

Vă aşteptăm la bibliotecă!

Bibliotecarul recomandă

   Pedagogia Montessori consideră că fiecare copil este un individ aparte şi că datoria noastră este să îl ajutăm să devină autonom, respectându-i dorinţa de a învăţa şi de a ,,face singur" lucrurile.
 
   Volumul prezintă ideile principale care stau la baza pedagogiei Montessori şi sugerează activităţi pentru:

- a stimula dezvoltarea copilului şi a spori cunoştinţele sale despre lume,

- a-l ajuta să aibă grijă de sine şi de mediul în care trăieşte,

- a-i oferi prilejul de a se concentra şi de a lucra cu mâinile,

- a-i oferi materiale pozitive şi un mediu adaptat capacităţilor sale.

      Mai multe informaţii <<<aici>>>

Denis Diderot

,,Ceea ce simţi şi n-ai fi în stare să redai, e privit ca propria-ţi taină”
                                                                                    Diderot



            Denis Diderot s-a născut în octombrie 1713 la Langres, în Franţa.
Entuziast, robust, dornic de a cunoaşte tot ce se putea şti în vremea lui, şi-a apropiat treptat, cu o fdorţă de asimilare puţin obişnuită, diferite discipline ştiinţifice: matematica, fizica, medicina, precum şi sistemele filosofice ale timpului (Leibniz, Spinoza, Locke, Bacon), cosmogonia newtoniană, literatura de la antici la scriitorii secolelor dinaintea lui, în sfârşit arta: muzică, pictură, cu tehnicele fiecăreia.
  
În 1745, împreună cu D'Alembert, Diderot a început să editeze Encyclopédie, un proiect celebru, care i-a inclus aproape toţi scriitorii francezi iluminişti importanţi.

Una din piesele sale, Le Père de famille(Tatăl de familie, 1758), a fost considerată prototipul "dramei burgheze". Dintre celelalte opere ale sale, La Religieuse (Călugăriţa,1796) – roman psihologic, Jacques le fataliste (Jacques fatalistul, 1796), precum şi satira Le Neveu de Rameau (Nepotul lui Rameau) au devenit binecunoscute.
De asemenea, Diderot este apreciat şi pentru scrierile sale filozofice:Pensées philosophiques (Cugetări filozofice, 1746) şi Lettre sur les aveugles (Scrisoare despre orbi, 1749). Diderot a avut o contribuţie fundamentală în domeniul criticii moderne de artă, cu ale sale Salons(Saloane), articole pe care le-a publicat în ziare, începând din anul 1759. 

,,Toţi spun că gustul e anterior tuturor regulilor; mai puţini ştiu de ce. Gustul, bunul-gust, e tot atât de vechi ca lumea, omul şi virtutea; veacurile n-au făcut decât să-l desăvârşească”.  Diderot

Bibliotecarul recomandă


,,Tot ce spun eu în cartea aceasta poate fi rezumat în patru cuvinte: aveţi încredere în copii ! Nimic nu poate fi mai simplu - sau mai greu. Greu, pentru că a avea încredere în copii înseamnă a avea încredere în noi înşine şi cei mai mulţi dintre noi am fost învăţaţi când eram copii că nu se poate avea încredere în noi. Şi astfel, continuăm să-i tratăm pe copii la fel cum am fost şi noi trataţi, spunând că asta este ,,realitatea" sau zicând cu amărăciune: ,,Dacă eu am făcut faţă la aşa ceva, şi ei pot".


          Ceea ce trebuie să facem noi este să întrerupem acest îndelungat ciclu depreciativ de frică şi neîncredere şi să avem încredere în copii, chiar dacă în noi nu s-a avut încredere. Pentru aceasta, va fi nevoie de un mare act de credinţă, dar cei care vor da dovadă de această credinţă cor fi recompensaţi din plin".
                                                 Autorul


                    Mai multe informaţii <<<aici>>>
                                               
   Vă aşteptăm la bibliotecă!

Serghei Alexandrovici Esenin


                             MESTEACĂN CA O FATĂ
Mesteacăn ca o fată,
Pletos şi subţirel,
Iazul cu ce te-mbată
De te tot uiţi în el?

Ce-ţi şoptesc alunii?
Nisipul ce ţi-a spus?
Ori vrei agrafa lunii
În păr să ţi-o fi pus?

Ce taine te frământă,
Te-ntreb îndrăgostit
De frunza ta ce cântă
Că vara-i pe sfârşit.

- O, prietene, mişcară
Crenguţele uşor,
Aici a plâns aseară
Cu lacrimi un păstor.

Luna bătea  fânaţul
Cu ierburile moi,
El a cuprins cu braţul
Genunchii mei cei goi.

Şi-mi zise cu suspine,
Sub stelele surori:
,,Rămâi, rămâi cu bine
Până la alţi cocori”.

        Serghei Alexandrovici Esenin s-a născut la 21 septembrie 1895 − 3 octombrie 1895, după stilul nou, în  satul Konstantinovo (astăzi Esinino), sat aşezat pe fluviul Pka, la aproape 200 km depărtare de Moscova.
        A început să scrie poezii la vârsta de nouă ani iar în anul  1912 s-a mutat la Moscova, unde s-a întreţinut muncind ca şi corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un an şi jumătate, ca student extern. În această perioadă a scris poezii inspirate din folclorul rus şi a devenit un apropiat al poeţilor Alexandr Blok,Serghei Gorodetsky, Nikolai Kliuev şi Andrei Belîi.
         Prima carte de poezii a tanărului poet rus a apărut în anul 1915,  intitulată Raduniţa, urmată curând de Slujbă pentru morţi (1916).
        Poeziile lui Esenin despre dragoste si viaţa simplă i-au adus succesul, devenind unul dintre cei mai populari poeţi din acea vreme. 
           Chipeş şi romantic,  tânărul poet a fost căsătorit de cinci ori: prima căsătorie a avut loc în anul 1913, cu o colegă de la tipografie, Anna Izriadnova, cu care a avut un fiu, Iuri.
În 1918, Esenin s-a căsătorit pentru a doua oară, cu actriţa Zinaida Raikh. Cu aceasta a avut o fiică, Tatiana, şi un fiu, Constantin.
În toamna anului 1921, în timp ce vizita atelierul pictorului Gheorghi Iakulov, a cunoscut-o pe dansatoarea americană stabilită la ParisIsadora Duncan, o femeie cu 17 ani mai în vârstă, care nu vorbea rusa, iar el nu vorbea engleza. Au reuşit să comunice în limba franceză şi s-au căsătorit în 2 mai 1922. Căsnicia cu Isadora Duncan a durat doar o scurtă perioadă şi, în mai 1923, s-a întors la Moscova. Aici, are o relaţie cu actriţa Augusta Miklaşevskaia şi se crede că s-ar fi căsătorit cu ea printr-o ceremonie civilă de îndată ce a obţinut divorţul de Isadora Duncan.
Relaţia lui Esenin cu Galina Benislavskaia s-a sfârşit tragic: la un an după moartea lui, ea s-a sinucis la mormântul acestuia.
        Ultimii doi ani din viaţa lui Esenin au fost plini de rătăciri constante, dar a continuat să scrie opere poetice de calitate. În primăvara lui 1925,  Serghei Esenin  o cunoaşte şi se căsătoreşte cu a cincea soţie, Sofia Andreievna Tolstaia, o nepoată a scriitorului  Lev Tolstoi. Ea a încercat să îl ajute, dar Esenin a suferit o criză mentală şi a fost spitalizat vreme de o lună. Cu două zile înaintea externării de Crăciun, şi-a tăiat venele de la mână şi a scris un poem de adio, cu propriul sânge, după care s-a spânzurat de ţevile de la încălzire de pe tavanul unei camere a hotelului „Anglia” din Sankt Petersburg  la 27 decembrie 1925, în vârsta de 30 de ani.
        Poetul a fost tradus în limba română încă din anii '30, de către Zaharia Stancu şi George Lesnea. Tălmăcirile lui Lesnea au rămas cunoscute ca fiind unele dintre cele mai reuşite traduceri româneşti din lirica universală. George Călinescu a identificat influenţa lui Esenin printre poeţii români Virgil Carianopol, Zaharia Stancu, Vladimir Cavarnali, George Lesnea, chiar dacă, în realitate, cel puţin un poet dintre cei enumeraţi mai sus (Carianopol) fusese, de fapt, influenţat de Ilarie Voronca, un imagist puternic ca şi Esenin. În perioada postbelică, influenţa lui Esenin s-a resimţit în poeziile lui  Mircea Dinescu, ale lui Ioan Alexandru şi ale lui  Adrian Păunescu.
          Lirica sa este contemplativă, de expresie modernă, caracterizată prin imagism şi o mare varietate de tonuri afective, de la perceperea cosmică a naturii ruse până la evocarea miturilor vechi păgâne şi creştine, de la nostalgia satului până la fronda faţă de formele civilizaţiei oraşului:
·         1915Ziua pomenirii („Raduniţa”);
·         1918Seninul („Goluben`”);
·         1918Transfigurare („Preobrajenie”);
·         1918Ceaslovul satelor („Selskii časoslov”)
·         1918Inoniia;
·         1918Toboşarul ceresc („Nebesnîi barabanscik”);
·         1919Cheile Mariei („Kliuci Marii”);
·         1920Confesiunea unui huligan („Ispoved` huligana”);
·         1921Pugaciov;
·         1924Moscova cârciumăreasă („Moskva kabaţkaia”);
·         1924Balada celor douăzeci şi şase („Ballada o dvadţati şest`”);
·         1925Rusia sovietică („Rus` sovetskaia”);
·         1925Anna Sneghina.
Proza: „Văgăuna şi alte scrieri în proză” a apărut  în traducere românească la Societatea „Adevărul” S.A., în anul 1992, în româneşte de Laurenţiu Duţă şi Simona Duţă.

           Lucrări ale autorului se găsesc şi în colecţiile Bibliotecii Judeţene ,,Antim Ivireanul" Vâlcea

Râmnicul voievodal dintotdeauna



           


            Din Dunăre-n sus, înspre munţii Coziei, străjuiţi de Zamolxis şi de bujorul de munte, a-nceput să curgă istoria-n Râmnic ─ aşezare urbană romană ─, precum mierea din aloaie domneşti, voievodale, ori în pisăci de schituri bătrâne, risipite-n poieni, lângă izvoare şi cetini.
            N-a fost neamul acesta împins de nevoi dinspre Asii către Câmpia Română, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot barbar, şuierând, ca şi cum din urmă-l mâna însăşi moartea în fluturânde veşminte cernite!...
            Lipiţi cu spinarea de munţi şi de codrii adânci, ne-am rostuit cu grijă, la vatră, căci Ţara aceasta trebuia să rămână aici, purtând pe creştet cununa lui Crist, de rouă însângerată!
Căci vremile cură, cum pâraie,-ntre stânci, undele lovindu-şi, nemiloase, scrâşnind, dar neamul tău trebuie să privească în zare, cum luminile-n ochi strănepoţi se aprind!            
Acestora, însă, seara,-n cerdac, le-om grăi, printre cerceluşi şi roşii muşcate:
            ,,Ascultă-mă bine, că, de ani 2000, n-am mai grăit de acestea, nepoate!
Ţara, ca nucii, adânci rădăcini, în pământ, şi-a coborât de la Roma-n Bizanţ; în Sarmizegetusa, Zamolxes cel Sfânt n-a fost nicicând cu picoare şi mânuri în lanţ!
            În opinci şi-n albe straie de lână, am urcat, prin veacuri, pe plai şi-am cântat din caval, din fluier, la stână, intrând cu mioarele pe o gură de Rai, iar graiul, în doină, ne-am pus pe o frunză de fag; ne-am uns rănile cu zmeură, mură; fragile roşii, pe paie, şirag, le-am pus pruncilor noştri în gură...
            Tu nu uita, nepoate, că Ţara, din Dunăre-n sus, pân' la Tisa, e a Eminescului (altfel nu se poate!), după cum el însuşi plânsu-mi-s-a!”.
            Dar rădăcinile neamului nostru nu se opresc la marele fluviu, ci ele se duc în adânc,  până-n Macedonia şi Muntenegru, Ilyria, graiul acelor spaţii venind înspre noi cu tumultul său traco-get, vlah romanizat şi slavon, încât am găsit cu cale să ne-aplecăm, mai întâi, spre el, căci, altminteri, n-am putea înţelege prea bine de unde-au venit miresmele primăvăratice, meridionale, nu doar ale limbii vlahe, ci însăşi denumirea toponimică, ori multe nume de familii ce-au rămas până azi, aici, la Râmnic, pe ţărmuri de Olt, unde istoria e mai prezentă, poate, decât în oricare altă parte din ţară!
                                             Mai multe informaţii <<aici>>

Bibliotecarul recomandă




,,Lucrarea de faţă şi-a stabilit un scop dificil: acela de a trasa repere ferme în această disciplină extrem de nouă a dreptului public...
Desfiinţarea construcţiilor este, probabil, chestiunea cea mai dureroasă a dreptului urbanismului..."
                  Autorul




Mai multe informaţii <<<aici>>> 

Mircea cel Bătrân ─ ,,principe, între creştini, cel mai viteaz şi cel mai ager”




Moto: Cei viteji nu-şi pierd curajul nici chiar când soarta se arată înfricojetoare
(Panciatantra, 1, 104)


            Într-adevăr, curajul şi dragostea mare şi sinceră faţă de moşii şi strămoşii tăi, faţă de Ţara ce ţi-a picurat în inimă lumină, energie şi dorinţă de a trăi în libertate deplină sub,,universala boltă albastră”, ne-au ţinut în acest spaţiu carpato-danubian, având mereu conştiinţa că aparţinem celui mai mare neam (după indieni), neamul traco-geto-dacilor, a căror stăpânire şi faimă s-a întins nu doar din Carpaţi până la Marea cea Mare şi la Dunăre, ci mult mai departe, dincolo de aceasta, până-n Rodope,Thessalia, Macedonia, Muntenegru, Dalmaţia, Iliria, Croaţia, Austria şi chiar înspre Veneţia.
            De n-am fi fost un neam de oameni viteji, în venele cărora curgea sângele traco-pelasgo-geto-roman, cu siguranţă că istoricii antici, greci şi latini, nici nu ne-ar fi amintit, pe când, fiind plini de virtuţi, aceştia ,,ne-au luat cu obidă în seamă”, mai ales începând de la Zamlxes încoace, până înspre Decebal.
De la Decebal, însă, din păcate, timp de aproape 1300 de ani (până în 1386 d.Hr.), cronicarii antici (mai ales cei medievali) prea puţine au avut de spus despre neamul acesta.
Şi pe nedrept, desigur, au făcut-o, căci n-am fost morţi şi nici că vom fi în veacul de veac!

             E drept că până la Mircea cel Bătrân (1386-1418), prea puţin s-a vorbit despre noi, ca popor, dar nicicând, aici, între Carpaţi, Dunăre şi Mare, n-a fost un spaţiu gol, un,,vid”, cum credeau neprietenii noştri, sperând, astfel, să justifice de ce acest pământ nu ne-ar aparţine nouă şi strămoşilor noştri, aflători în morminte de rouă şi fragă, de lacrimă şi doină, ci...lor, celor veniţi din lumea largă, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot fierbinte, de Asii înflăcărat-sângerânde, poftitoare de robii şi de fărădelegi!...

                              Mai multe informaţii <<<aici>>>

Vânzarea lui Brâncoveanu

Moto: Nu e nicio ruşine mai mare decât să te arăţi trădător de prieteni .
(Lucian din Samosata – Dialoguri şi Conferinţe, p. 148)




,,Arta” corespondenţei cifrate din vremea Evului Mediu românesc din veacul al XVII-lea îşi are rădăcinile la Roma, după cum reiese din ,,Istoria literaturii române  a lui N. Cartojan, în care distinsul istoric literar ne atrage atenţia asupra unui document din 24 iulie 1693 (deci din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu), adresat Congregaţiunii ,,De Propaganda Fide, la Roma, de Francesco Renzi:
            ,,Acum 15 ani am venit în Moldova şi am fost repartizat (la) Iaşi şi în toată ţara; pe atunci, nu era altcineva ca să vorbească sau să ştie limba latinească, afară de Mironaşco (Miron, n.n.) Costin. care a fost mare logofăt.
Astăzi, toată floarea nobilimii vorbeşte latineşte, şi mulţi dintre dânşii sunt foarte învăţaţi. Actualul principe (în Moldova, n.n.) Constantin Duca, în vârstă de 23 de ani, este un elev al meu; hatmanul, serdarul şi secretarii domneşti pentru corespondenţă cifrată sunt şi ei elevii şi fiii spirituali ai mei.
(N. Cartojan – Op. cit., p. 255)

                Evident că iezuitul italian Francesco Renzi nu se ocupa doar cu formarea secretarilor domneşti, pregătindu-i pentru corespondenţa cifrată, dar, în primul rând, urmărea, în mod cert, să facă prozelitism religios, iar lucrul acesta va duce la un conflict mocnit între ,,papistaşii italieini (ce urmăreau introducerea catolocismului în Ţările Române) şi înaltele feţe bisericeşti ale ortodoxiei româneşti.
Aici vom avea în vedere ,,lupta subterană dintre Nicolo da Porta (veneţian din Chios) şi Mitropolitul Antim Ivireanul, amândoi fiind ,,confidenţii lui Constantin Brâncoveanu, încât credem, cu adevărat, ce scrie în Sf. Scriptură: << Nu poţi sluji, în acelaşi timp, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona! >>.
            Acest lucru avea să-l coste viaţa pe martirul Brâncoveanu, şi iată de ce!
            Probabil că iezuitul Francesco Renzi ajunsese la adânci bătrâneţi şi din această cauză i-a sugerat stăpânului său, Constantin Duca, Domnul Moldovei, să-l cheme din Grecia pe Nicolo da Porta (tot iezuit, desigur), pentru a-l folosi în activităţi tainice, criptologice, la Cancelaria Domnească din Iaşi.

     Mai multe informaţii  <<<aici>>>

De ce (re)vin la biblioteca?

Biblioteca Judeteana "Antim Ivireanul" Valcea                               

Translate

Faceți căutări pe acest blog

Blog Archive

Persoane interesate

Trafic pe blog

HTML hit counter - Quick-counter.net

Totalul afișărilor de pagină

Un produs Blogger.

About this blog