Serghei Alexandrovici Esenin

                             MESTEACĂN CA O FATĂ

Mesteacăn ca o fată,

Pletos şi subţirel,

Iazul cu ce te-mbată

De te tot uiţi în el?

Ce-ţi şoptesc alunii?

Nisipul ce ţi-a spus?

Ori vrei agrafa lunii

În păr să ţi-o fi pus?

Ce taine te frământă,

Te-ntreb îndrăgostit

De frunza ta ce cântă

Că vara-i pe sfârşit.

- O, prietene, mişcară

Crenguţele uşor,

Aici a plâns aseară

Cu lacrimi un păstor.

Luna bătea  fânaţul

Cu ierburile moi,

El a cuprins cu braţul

Genunchii mei cei goi.

Şi-mi zise cu suspine,

Sub stelele surori:

,,Rămâi, rămâi cu bine

Până la alţi cocori”.

        Serghei Alexandrovici Esenin s-a născut la 21 septembrie 1895 − 3 octombrie 1895, după stilul nou, în  satul Konstantinovo (astăzi Esinino), sat aşezat pe fluviul Pka, la aproape 200 km depărtare de Moscova.

        A început să scrie poezii la vârsta de nouă ani iar în anul  1912 s-a mutat la Moscova, unde s-a întreţinut muncind ca şi corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un an şi jumătate, ca student extern. În această perioadă a scris poezii inspirate din folclorul rus şi a devenit un apropiat al poeţilor Alexandr Blok,Serghei Gorodetsky, Nikolai Kliuev şi Andrei Belîi.

         Prima carte de poezii a tanărului poet rus a apărut în anul 1915,  intitulată Raduniţa, urmată curând de Slujbă pentru morţi (1916).

        Poeziile lui Esenin despre dragoste si viaţa simplă i-au adus succesul, devenind unul dintre cei mai populari poeţi din acea vreme. 

           Chipeş şi romantic,  tânărul poet a fost căsătorit de cinci ori: prima căsătorie a avut loc în anul 1913, cu o colegă de la tipografie, Anna Izriadnova, cu care a avut un fiu, Iuri.

În 1918, Esenin s-a căsătorit pentru a doua oară, cu actriţa Zinaida Raikh. Cu aceasta a avut o fiică, Tatiana, şi un fiu, Constantin.

În toamna anului 1921, în timp ce vizita atelierul pictorului Gheorghi Iakulov, a cunoscut-o pe dansatoarea americană stabilită la Paris, Isadora Duncan, o femeie cu 17 ani mai în vârstă, care nu vorbea rusa, iar el nu vorbea engleza. Au reuşit să comunice în limba franceză şi s-au căsătorit în 2 mai 1922. Căsnicia cu Isadora Duncan a durat doar o scurtă perioadă şi, în mai 1923, s-a întors la Moscova. Aici, are o relaţie cu actriţa Augusta Miklaşevskaia şi se crede că s-ar fi căsătorit cu ea printr-o ceremonie civilă de îndată ce a obţinut divorţul de Isadora Duncan.

Relaţia lui Esenin cu Galina Benislavskaia s-a sfârşit tragic: la un an după moartea lui, ea s-a sinucis la mormântul acestuia.

        Ultimii doi ani din viaţa lui Esenin au fost plini de rătăciri constante, dar a continuat să scrie opere poetice de calitate. În primăvara lui 1925,  Serghei Esenin  o cunoaşte şi se căsătoreşte cu a cincea soţie, Sofia Andreievna Tolstaia, o nepoată a scriitorului  Lev Tolstoi. Ea a încercat să îl ajute, dar Esenin a suferit o criză mentală şi a fost spitalizat vreme de o lună. Cu două zile înaintea externării de Crăciun, şi-a tăiat venele de la mână şi a scris un poem de adio, cu propriul sânge, după care s-a spânzurat de ţevile de la încălzire de pe tavanul unei camere a hotelului „Anglia” din Sankt Petersburg  la 27 decembrie 1925, în vârsta de 30 de ani.

        Poetul a fost tradus în limba română încă din anii '30, de către Zaharia Stancu şi George Lesnea. Tălmăcirile lui Lesnea au rămas cunoscute ca fiind unele dintre cele mai reuşite traduceri româneşti din lirica universală. George Călinescu a identificat influenţa lui Esenin printre poeţii români Virgil Carianopol, Zaharia Stancu, Vladimir Cavarnali, George Lesnea, chiar dacă, în realitate, cel puţin un poet dintre cei enumeraţi mai sus (Carianopol) fusese, de fapt, influenţat de Ilarie Voronca, un imagist puternic ca şi Esenin. În perioada postbelică, influenţa lui Esenin s-a resimţit în poeziile lui  Mircea Dinescu, ale lui Ioan Alexandru şi ale lui  Adrian Păunescu.

          Lirica sa este contemplativă, de expresie modernă, caracterizată prin imagism şi o mare varietate de tonuri afective, de la perceperea cosmică a naturii ruse până la evocarea miturilor vechi păgâne şi creştine, de la nostalgia satului până la fronda faţă de formele civilizaţiei oraşului:

·         1915: Ziua pomenirii („Raduniţa”);

·         1918: Seninul („Goluben`”);

·         1918: Transfigurare („Preobrajenie”);

·         1918: Ceaslovul satelor („Selskii časoslov”)

·         1918: Inoniia;

·         1918: Toboşarul ceresc („Nebesnîi barabanscik”);

·         1919: Cheile Mariei („Kliuci Marii”);

·         1920: Confesiunea unui huligan („Ispoved` huligana”);

·         1921: Pugaciov;

·         1924: Moscova cârciumăreasă („Moskva kabaţkaia”);

·         1924: Balada celor douăzeci şi şase („Ballada o dvadţati şest`”);

·         1925: Rusia sovietică („Rus` sovetskaia”);

·         1925: Anna Sneghina.

Proza: „Văgăuna şi alte scrieri în proză” a apărut  în traducere românească la Societatea „Adevărul” S.A., în anul 1992, în româneşte de Laurenţiu Duţă şi Simona Duţă.

           Lucrări ale autorului se găsesc şi în colecţiile Bibliotecii Judeţene ,,Antim Ivireanul" Vâlcea

Râmnicul voievodal dintotdeauna

           

            Din Dunăre-n sus, înspre munţii Coziei, străjuiţi de Zamolxis şi de bujorul de munte, a-nceput să curgă istoria-n Râmnic ─ aşezare urbană romană ─, precum mierea din aloaie domneşti, voievodale, ori în pisăci de schituri bătrâne, risipite-n poieni, lângă izvoare şi cetini.

            N-a fost neamul acesta împins de nevoi dinspre Asii către Câmpia Română, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot barbar, şuierând, ca şi cum din urmă-l mâna însăşi moartea în fluturânde veşminte cernite!...

            Lipiţi cu spinarea de munţi şi de codrii adânci, ne-am rostuit cu grijă, la vatră, căci Ţara aceasta trebuia să rămână aici, purtând pe creştet cununa lui Crist, de rouă însângerată!

Căci vremile cură, cum pâraie,-ntre stânci, undele lovindu-şi, nemiloase, scrâşnind, dar neamul tău trebuie să privească în zare, cum luminile-n ochi strănepoţi se aprind!            

Acestora, însă, seara,-n cerdac, le-om grăi, printre cerceluşi şi roşii muşcate:

            ,,Ascultă-mă bine, că, de ani 2000, n-am mai grăit de acestea, nepoate!

Ţara, ca nucii, adânci rădăcini, în pământ, şi-a coborât de la Roma-n Bizanţ; în Sarmizegetusa, Zamolxes cel Sfânt n-a fost nicicând cu picoare şi mânuri în lanţ!

            În opinci şi-n albe straie de lână, am urcat, prin veacuri, pe plai şi-am cântat din caval, din fluier, la stână, intrând cu mioarele pe o gură de Rai, iar graiul, în doină, ne-am pus pe o frunză de fag; ne-am uns rănile cu zmeură, mură; fragile roşii, pe paie, şirag, le-am pus pruncilor noştri în gură...

            Tu nu uita, nepoate, că Ţara, din Dunăre-n sus, pân' la Tisa, e a Eminescului (altfel nu se poate!), după cum el însuşi plânsu-mi-s-a!”.

            Dar rădăcinile neamului nostru nu se opresc la marele fluviu, ci ele se duc în adânc,  până-n Macedonia şi Muntenegru, Ilyria, graiul acelor spaţii venind înspre noi cu tumultul său traco-get, vlah romanizat şi slavon, încât am găsit cu cale să ne-aplecăm, mai întâi, spre el, căci, altminteri, n-am putea înţelege prea bine de unde-au venit miresmele primăvăratice, meridionale, nu doar ale limbii vlahe, ci însăşi denumirea toponimică, ori multe nume de familii ce-au rămas până azi, aici, la Râmnic, pe ţărmuri de Olt, unde istoria e mai prezentă, poate, decât în oricare altă parte din ţară!

                                             Mai multe informaţii <<aici>>

Bibliotecarul recomandă

,,Lucrarea de faţă şi-a stabilit un scop dificil: acela de a trasa repere ferme în această disciplină extrem de nouă a dreptului public...
Desfiinţarea construcţiilor este, probabil, chestiunea cea mai dureroasă a dreptului urbanismului..."
                  Autorul




Mai multe informaţii <<<aici>>> 

Mircea cel Bătrân ─ ,,principe, între creştini, cel mai viteaz şi cel mai ager”

Mircea cel Bătrân ─ ,,principe, între creştini, cel mai viteaz şi cel mai ager”

Moto: Cei viteji nu-şi pierd curajul nici chiar când soarta se arată înfricojetoare

(Panciatantra, 1, 104)

            Într-adevăr, curajul şi dragostea mare şi sinceră faţă de moşii şi strămoşii tăi, faţă de Ţara ce ţi-a picurat în inimă lumină, energie şi dorinţă de a trăi în libertate deplină sub,,universala boltă albastră”, ne-au ţinut în acest spaţiu carpato-danubian, având mereu conştiinţa că aparţinem celui mai mare neam (după indieni), neamul traco-geto-dacilor, a căror stăpânire şi faimă s-a întins nu doar din Carpaţi până la Marea cea Mare şi la Dunăre, ci mult mai departe, dincolo de aceasta, până-n Rodope,Thessalia, Macedonia, Muntenegru, Dalmaţia, Iliria, Croaţia, Austria şi chiar înspre Veneţia.

            De n-am fi fost un neam de oameni viteji, în venele cărora curgea sângele traco-pelasgo-geto-roman, cu siguranţă că istoricii antici, greci şi latini, nici nu ne-ar fi amintit, pe când, fiind plini de virtuţi, aceştia ,,ne-au luat cu obidă în seamă”, mai ales începând de la Zamlxes încoace, până înspre Decebal.

De la Decebal, însă, din păcate, timp de aproape 1300 de ani (până în 1386 d.Hr.), cronicarii antici (mai ales cei medievali) prea puţine au avut de spus despre neamul acesta.

Şi pe nedrept, desigur, au făcut-o, căci n-am fost morţi şi nici că vom fi în veacul de veac!

             E drept că până la Mircea cel Bătrân (1386-1418), prea puţin s-a vorbit despre noi, ca popor, dar nicicând, aici, între Carpaţi, Dunăre şi Mare, n-a fost un spaţiu gol, un,,vid”, cum credeau neprietenii noştri, sperând, astfel, să justifice de ce acest pământ nu ne-ar aparţine nouă şi strămoşilor noştri, aflători în morminte de rouă şi fragă, de lacrimă şi doină, ci...lor, celor veniţi din lumea largă, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot fierbinte, de Asii înflăcărat-sângerânde, poftitoare de robii şi de fărădelegi!...

                              Mai multe informaţii <<<aici>>>

Vânzarea lui Brâncoveanu

Vânzarea lui Brâncoveanu

Moto: Nu e nicio ruşine mai mare decât să te arăţi trădător de prieteni .

(Lucian din Samosata – Dialoguri şi Conferinţe, p. 148)

,,Arta” corespondenţei cifrate din vremea Evului Mediu românesc din veacul al XVII-lea îşi are rădăcinile la Roma, după cum reiese din ,,Istoria literaturii române”  a lui N. Cartojan, în care distinsul istoric literar ne atrage atenţia asupra unui document din 24 iulie 1693 (deci din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu), adresat Congregaţiunii ,,De Propaganda Fide”, la Roma, de Francesco Renzi:

            ,,Acum 15 ani am venit în Moldova şi am fost repartizat (la) Iaşi şi în toată ţara; pe atunci, nu era altcineva ca să vorbească sau să ştie limba latinească, afară de Mironaşco (Miron, n.n.) Costin. care a fost mare logofăt.

Astăzi, toată floarea nobilimii vorbeşte latineşte, şi mulţi dintre dânşii sunt foarte învăţaţi. Actualul principe (în Moldova, n.n.) Constantin Duca, în vârstă de 23 de ani, este un elev al meu; hatmanul, serdarul şi secretarii domneşti pentru corespondenţă cifrată sunt şi ei elevii şi fiii spirituali ai mei”.

(N. Cartojan – Op. cit., p. 255)

                Evident că iezuitul italian Francesco Renzi nu se ocupa doar cu formarea secretarilor domneşti, pregătindu-i pentru corespondenţa cifrată, dar, în primul rând, urmărea, în mod cert, să facă prozelitism religios, iar lucrul acesta va duce la un conflict mocnit între ,,papistaşii italieini” (ce urmăreau introducerea catolocismului în Ţările Române) şi înaltele feţe bisericeşti ale ortodoxiei româneşti.

Aici vom avea în vedere ,,lupta subterană” dintre Nicolo da Porta (veneţian din Chios) şi Mitropolitul Antim Ivireanul, amândoi fiind ,,confidenţii” lui Constantin Brâncoveanu, încât credem, cu adevărat, ce scrie în Sf. Scriptură: << Nu poţi sluji, în acelaşi timp, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona! >>.

            Acest lucru avea să-l coste viaţa pe martirul Brâncoveanu, şi iată de ce!

            Probabil că iezuitul Francesco Renzi ajunsese la adânci bătrâneţi şi din această cauză i-a sugerat stăpânului său, Constantin Duca, Domnul Moldovei, să-l cheme din Grecia pe Nicolo da Porta (tot iezuit, desigur), pentru a-l folosi în activităţi tainice, criptologice, la Cancelaria Domnească din Iaşi.

     Mai multe informaţii  <<<aici>>>

Negru-vodă ─ ,,un pseudonim al lui Basarab I"

Negru-vodă ─ ,,un pseudonim al lui Basarab I"

Negru-vodă
Portret realizat de Pierre Bellett

                                           

           Numele lui Negru-vodă a frământat mintea şi inima mai multor istorici şi iubitori de istorie, fără însă a se ajunge, până în prezent, la o concluzie pertinentă.

De fapt, aşa se întâmplă cam întotdeauna atunci când documentele/izvoarele istorice sunt sărace, ori lipsesc, în cazul nostru, al românilor, lucru ce ne îndeamnă să apelăm la cronicile străinilor, care nu sunt întrutotul plauzibile; de mute ori lăsându-ne să înţelegem cu totul altceva, după cum vom vedea pe parcursul lucrării de faţă.  Pierre Bellet

            Credem, totuşi, că e bine să facem ochiul roată peste evenimentele ce au urmat mai ales după anul 271 d. Hr., atunci când Împ. roman Aurelian (de origine geto-dacă) a părăsit Dacia, retrăgându-se în Peninsula Balcanică odată cu armata, administraţia şi, evident, cu mare parte din nobilimea dacilor.

            Vremurile sfârşitului de secol III erau de-a dreptul infernale, deoarece începuseră marile migraţii asiatice, turanice, a căror ţintă era, evident, Imperiul Roman, respectiv Roma, bogăţiile imense ale acestei metropole a lumii atrăgându-i pe huni şi pe avari, pe pecenegi şi maghiari, pe cumani şi pe uzi, mai apoi.

Dar, în mod ciudat, toate aceste popoare turanice, setoase de aur şi de sânge, de robi şi jafuri, de fărădelegi, nu vizau Muntenia şi Oltenia de azi, de parcă acestea nici n-ar fi existat.

Aceasta, poate, aşa ar putea-o interpreta oricine, dacă graba în a face constatări de rutină nu ne-ar duce la concluzii eronate.

De aceea ar fi bine să avem în vedere, în primul şi în primul rând, tocmai acest aspect: de ce hoardele asiatice ,,evitau'' spaţiul subcarpatico-dunărean şi se  ,,orientau'' cu precădere, spre interiorul arcului carpatic, dar mai ales spre Panonia?!

Chiar nimic nu era  ,,atractiv'' din ceea ce însemna vechiul teritoriu al geţilor subcarpatici, pontici şi dunăreni?!

Erau ei chiar atât de săraci, ori era, cumva, ,,vidul lui Roesler'', de vreme ce Câmpia Panonică îi atrăgea ca un magnet?!  

Aici ar trebui să facem un scurt istoric al acelor popoare migratoare (în special hunii, gepizii, avarii şi maghiarii), spre a înţelege mai bine (şi pentru totdeauna!) că Oltenia şi Muntenia n-au fost doar aşa, cu numele, pe harta lumii; că, din contră, chiar dacă la 271 d. Hr., Împăratul roman Aurelian părăsise Dacia, aceasta nu rămăsese pustie!

         Mai multe informaţii <<<aici>>>

Posada de pe Valea Oltului

Posada de pe Valea Oltului

Lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Sunt locuri, în lume, în care ar tebui să intri cu pioşenie, călcând ca pe aburi de sânge, încă şi acuma fierbinţi; ca într-o cadedrală, unde ştii că, sub lespezi reci, de piatră, dorm cei atât de greu osteniţi de ţinerea-n mână a lancei, a scutului, sabiei, în aprige vâltori, pe câmpuri de bătălie, pentru viaţă ori pentru moarte!

            Unul dintre aceste locuri pe pământ românesc a fost, şi-o rămâne în veac, acea Posadă (cum a denumit-o Nicolae Iorga), unde neamul nostru şi-a pus temelia întâiului său descălecat de la Burebista încoace!

            Cum istoicii, ca şi noi, ca şi alţii, sunt oameni, ci nu un cor de vestale, e firesc să-şi împartă părerile referitoare la locul în care Carol Robert de Anjou a suferit cea mai cumplită rană a Coroanei Maghiare, care de-abia peste ani buni avea să se refacă.

Pe deasupa, mai era şi umilinţa ce o înduraseră vrăjmaşii în cele 4 zile (9-12 nov. 1330), când însăşi viaţa trufaşului rege maghiar avea să fie pusă în peicol de moarte, încât regele a tebuit    să-şi schimbe veşmintele cu ale confidentului său, spre a nu mai fi ţinta oştenilor lui Basarab I, pe care el, angevinul, îl numise, în 18 iunie 1325, ,,Basarab  tansalpinae, necredinciosul coroanei maghiare”, ,,infidelus valahus”, propunându-şi să-l ,,tragă de babă şi să-l scoată” din cea mai adâncă tainiţă!

            Trufia regelui maghiar a fost ,,umbrită” şi de un om de curte, de rang înalt, pe nume Ştefan, fiul lui Parabuh, cumanul (probabil comandantul, ori unul dintre comandanţii militari ai regelui), care l-a lăudat pe Basarb I, cu un scop, evident, şi anume: ştiindu-i firea pea mândră,  să-l determine pe Carol Robert de Anjou să se angajeze înt-o luptă cu Basarab I, ca, în felul acesta, el, Ştefan ─ comandantul oştirii maghiare ─, să devină voievodul Olteniei şi al Munteniei!

Astfel, şi-ar fi împlinit visul ce l-au avut dintotdeauna cumanii, încă de când au venit în spaţiul vechii Dacii (sec. XI).

                                 Mai multe informaţii <<<aici>>>

Limba vlahilor ─ baza limbii române

Limba vlahilor ─ baza limbii române

Limba oricărui neam e oglinda caracterului său! Ascultându-l pe un străin cum îşi mlădiază vocea ori cum îi ies cuvintele din gură, învelite-n pietriş şi smirghel, poţi, cu uşurinţă, ,,să-i citeşti” sufletul, pornirile sale, visele, felul de a fi, de a gândi şi de a relaţiona.

Apoi, un bun psiholog întrevede în miezul cuvintelor unei limbi atât inteligenţa acelui neam, vitalitatea şi vitejia sa, încăpăţânarea întru sporirea ,,celor înalte”, adică încrederea în Divinitate.

            Fiorul rostirii cuvintelor, al legănăriilor în cântările de dor şi de jale, mai ales, dar şi de dragoste, de lumină a tot ceea ce ne pătrunde în adâncul inimii noastre – pe care, pe scurt, o numim sensibilitate şi har poetic – le moştenim de la generaţiile bătrâne; şe moştenim genetic.

            Sunt neamuri mereu puse pe harţă, a căror aprigă şi guturală limbă le arată,,barbaria” caracterului lor, a sufletului mereu răzvrătit, setea de sânge, de ură,  de ruină a tot ce mintea şi puterea omenească a ridicat, cu drag, sub universala şi limpedea boltă albastră.

            Aşa am văzut noi, în limba română, chipul neamului nostru, mereu lovit de soartă, de necazuri, dar care a ştiut să se ridice, de fiecare dată, cu obrazul brăzdat de amarul lacrimii, mai dârz, mai aprig şi mai bun creştineşte!

Rădăcinile acestei limbi româneşti, ar trebui căutate-n spaţiul cuprins între Carpaţi – Adriatica Grecia – NV Asiei Mici şi Sudul Italiei (Grecia Mare), adică acolo unde s-a întins, viguros, tot neamul traco-get ce-a ocupat arealul amintit, stăpânindu-l, parţial, încă din sec. XIX−XVIII î. Hr., din vremea în care regele Egiptului, pelasgul Sesostris III, a invadat nu doar Grecia şi Tracia, dar şi Geto-Dacia şi Media parţilor, lăsând acolo (dar şi la noi, în Ardeal, mai ales) trupe.

            Apoi, în sec. XVII î. Hr., Kadmos a înfiinţat Atena, pe care au cucerit-o emigranţii ionieni (veniţi din Carpaţi) şi descendenţii  lor, dorienii; ultimul rege dorian al Atenei fiind Codros  − nume, clar, traco-get, după cum poate oricine să-şi dea seama.

            După ei au venit, în Grecia, eolienii (de pe ţărmul de V. al Pontului Euxin) şi aheenii din Tyras (Cetatea Albă, de azi, de la gurile Nistrului), de unde era Ahile.

            Că era din Tyras, avem o dovadă foarte clară, sigură: după războiul troian, murind, Ahile a fost îngropat pe ţărmurile Helespontului, într-un tumul uriaş, spre a fi văzut de toţi corăbierii ce veneau spre Pontul Euxin, dar, imediat după aceea, fiul său, Neoptolemos, i-a ridicat un turn la Tyras!

                     Mai multe informaţii <<<aici>>>

Bibliotecarul recomandă

 

 Mai multe informaţii <<<aici>>>

Bibliotecarul recomandă

Lucrarea vizează modalitatea de recuperare a creanţelor prin mecanismele prevăzute de Legea nr. 85-2014, tratând de o manieră exhaustivă drepturile şi mecanismele puse la îndemâna creditorilor de procedura insolvenţei, în vederea recuperării cât mai eficiente a creanţelor.

                                   Mai multe informaţii <<<aici>>>

                

Mă trag din ţărani veniţi din Grădini Ghetsimani ─ evocări literare ─

SURPATELE

Rai dulce, pogorât pe coline şi-n văi de verde măcriş, iluminări de voievodale zidiri Dintr-un Lemn şi antonpannescul Colnic, refugiul măduvei oaselor celor ce-au fost pe sub cer, pe sub pomi...

Apa Roşie, Valea Rece, Valea Albinelor ori a Fân­tânii, ca si cum visarea te-ar duce la un fel de Macondo. cu lumi ireale, frăgezimi de colind şi de metafore rare !...

Izvorul din Pisc, zestre de fată, scrisă pe piele de miel, aşa cum n-a mai fost vreodată: un izvor drept zestre pentru o surpăteană fată !...

Codri de fag şi de magnifici stejari buni pentru corăbii cu grâu şi pentru pereţi de altare ori de clopot­niţe; stejari seculari, din care Brâncoveanu făcea jgheaburi şi ciuturi de mori pentru bazalticii nori ve­nind dinspre  Dunăre-n jos !...

Doamne, câtă istorie-a curs prin aceste văi de alint şi de seve amare !... Surpatele. pe sub stele, îmi pare a fi o veche baladă odihnindu-se-n ierbi, o poartă sculptată, deschisă spre lume, pe sub care trec ţărani, voievozi şi poeţi !...

Mă descalţ la marginea satului, să nu-i tulbur roua şi liniştea, şi păşesc cu tălpile-mi fierbinţi prin amin­tirile sale de viaţă şi moarte, de viaţă... şi mă gândesc la Emineseu :

„Sara, pe deal, buciumul sună cu jale”, vers nepereche pentru edenice lumi, şi ştiu că mioritice turme ,,se cobor la vale”; că luna urcă în ceruri albas­tre ; că stelele toate mă privesc cum, cu sfială, păşesc peste colinele satului ; că bunii mei părinţi mă acoperă cu gene lungi, adumbrinde...

Surpate─sămânţă de lume, ghindă albă, solară !...Văi de mireasmă, de sălbatică mentă şi legănare de mesteceni înalţi, sprijinind cerul !...

Stau rezemat de sat ca de propria-mi viaţă, ca de o fără de sfârşit dimineaţă !...

Mai multe informaţii  <<<aici>>>

Bibliotecarul recomanda

Ghidul este util în primul rând  elevilor care se pregătesc pentru susţinerea probei de Istorie la examenul de bacalaureat, dar şi elevilor de la licee cu profil teoretic, tehnologic sau vocaţional, care, din cauza numărului de ore alocate, dispun de un timp redus pentru studiul istoriei.

      Ghidul serveşte, de fapt, şi cititorului pasionat de istorie, care doreşte să aibă o viziune asupra principalelor probleme ale istoriei naţionale.

Noi şi egiptenii

Moto: Egiptenii sunt cei mai credincioşi dintre toţi oamenii

(Herodot ─ Istorii)

         Istoria oricărui neam începe odată cu acesta, fireşte, chiar dacă peste el s-a revărsat mulţime de străine practici magice, idei filosofice de natură cosmogonică, mituri străvechi, venite dinspre hinduşi, pe Valea Eufratului, înspre NV Asiei Mici şi N. Africii, îndeosebi spre Egipt, fiindcă, oricât ar încerca Herodot să ne convingă că ,,egiptenii sunt cei mai credincioşi”, părerea noastră, însă, este că acest şuvoi energetic, de natură mistico-teologică, vine dinspre India, NV Iranului şi dinspre Sumer.

             De fapt, întreg acest areal ,,vorbeşte” de Khis şi de Enridu, adică despre locurile unde s-au petrecut primele contacte ce le-au avut fiinţele astrale cu noi, pământenii, iar vestita epopee indiană, ,,Ramayana", nu este decât o confirmare a ceea ce am spus, lucru evocat, de altminteri, şi-n Biblie, unde ni se vorbeşte limpede despre ,,colaborarea" (nu doar culturală, ştiinţifică, dar şi ...genetică, mai precis în domeniul procreaţiei) dintre Cer şi Pământ.

Ceea ce ne surprinde, însă, pe noi, românii (urmaşi ai traco-geto-dacilor şi ai pelasgilor) e faptul că pe teritoriul ţării noastre apar toponime egiptene, după cum prea bine vom vedea cât de curând.

Dar nu numai toponime, ci şi cuvinte ce-au intrat direct în uzul curent, în special al ardelenilor, aşa cum ar fi, să zicem: bai, nemeş, pită, a căror apariţie în spaţiul nostru se poate explica foarte greu!

              Mai multe informaţii  <<<aici>>>