Râmnicul voievodal dintotdeauna

           

            Din Dunăre-n sus, înspre munţii Coziei, străjuiţi de Zamolxis şi de bujorul de munte, a-nceput să curgă istoria-n Râmnic ─ aşezare urbană romană ─, precum mierea din aloaie domneşti, voievodale, ori în pisăci de schituri bătrâne, risipite-n poieni, lângă izvoare şi cetini.

            N-a fost neamul acesta împins de nevoi dinspre Asii către Câmpia Română, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot barbar, şuierând, ca şi cum din urmă-l mâna însăşi moartea în fluturânde veşminte cernite!...

            Lipiţi cu spinarea de munţi şi de codrii adânci, ne-am rostuit cu grijă, la vatră, căci Ţara aceasta trebuia să rămână aici, purtând pe creştet cununa lui Crist, de rouă însângerată!

Căci vremile cură, cum pâraie,-ntre stânci, undele lovindu-şi, nemiloase, scrâşnind, dar neamul tău trebuie să privească în zare, cum luminile-n ochi strănepoţi se aprind!            

Acestora, însă, seara,-n cerdac, le-om grăi, printre cerceluşi şi roşii muşcate:

            ,,Ascultă-mă bine, că, de ani 2000, n-am mai grăit de acestea, nepoate!

Ţara, ca nucii, adânci rădăcini, în pământ, şi-a coborât de la Roma-n Bizanţ; în Sarmizegetusa, Zamolxes cel Sfânt n-a fost nicicând cu picoare şi mânuri în lanţ!

            În opinci şi-n albe straie de lână, am urcat, prin veacuri, pe plai şi-am cântat din caval, din fluier, la stână, intrând cu mioarele pe o gură de Rai, iar graiul, în doină, ne-am pus pe o frunză de fag; ne-am uns rănile cu zmeură, mură; fragile roşii, pe paie, şirag, le-am pus pruncilor noştri în gură...

            Tu nu uita, nepoate, că Ţara, din Dunăre-n sus, pân' la Tisa, e a Eminescului (altfel nu se poate!), după cum el însuşi plânsu-mi-s-a!”.

            Dar rădăcinile neamului nostru nu se opresc la marele fluviu, ci ele se duc în adânc,  până-n Macedonia şi Muntenegru, Ilyria, graiul acelor spaţii venind înspre noi cu tumultul său traco-get, vlah romanizat şi slavon, încât am găsit cu cale să ne-aplecăm, mai întâi, spre el, căci, altminteri, n-am putea înţelege prea bine de unde-au venit miresmele primăvăratice, meridionale, nu doar ale limbii vlahe, ci însăşi denumirea toponimică, ori multe nume de familii ce-au rămas până azi, aici, la Râmnic, pe ţărmuri de Olt, unde istoria e mai prezentă, poate, decât în oricare altă parte din ţară!

                                             Mai multe informaţii <<aici>>