Mihai Eminescu

 

Un moment de inspirație

 

 Într-o dimineață rece de iarnă, undeva pe malurile Bistriței, un tânăr hoinărea printre copacii ninși. Cerul era cenușiu, iar zăpada cădea lin, îmbrăcând satul într-o liniște adâncă. El avea sub braț o carte de poezii, iar în mână ținea un caiet de notițe în care își așternea gândurile.

De câteva zile, tânărul simțea o chemare ciudată. Uneori, în somn, îi apărea o femeie îmbrăcată în veșminte strălucitoare, care îl privea cu ochi de stea și îi spunea:
          ‒ Scrie, Mihai, scrie despre dorul care nu moare, despre stele care cântă și despre iubirea ce trece dincolo de timp.

Așa că, în dimineața aceea, Mihai plecase de acasă în căutarea inspirației. Ajunse la marginea unei păduri și, obosit, se așeză pe un trunchi de copac căzut. Scoase caietul și începu să scrie:

„Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?”

 

Nu trecu mult și simți o adiere caldă, neobișnuită pentru iarnă. Ridicându-și privirea, văzu o lumină strălucitoare printre copaci. Curios, se apropie și descoperi o poieniță în care timpul părea că stă pe loc. În mijlocul poieniței se afla o fântână veche, iar lângă ea, un bătrân cu părul alb și fața blândă.

–   Bună ziua, tinere, spuse bătrânul cu o voce ca un ecou al munților.
– Bună ziua, răspunse Mihai. Cine sunteți?
–   Eu sunt păstrătorul dorurilor. Aici, în această fântână, se adună toate dorințele nerostite ale lumii. Tu, Mihai, ai venit să-ți găsești cuvântul.

Mihai îl privi uimit.
– Cuvântul meu?
– Da. Fiecare poet își găsește, la un moment dat, cuvântul care îi luminează sufletul. Scrie mai departe, băiatule, și vei vedea.

Inspirat, Mihai se așeză lângă fântână și începu să scrie febril. Penița dansa pe hârtie, iar versurile curgeau:

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.…”

 

Când ridică privirea, bătrânul dispăruse, dar lumina poieniței rămase vie. Mihai închise caietul, simțind că descoperise ceva mai profund decât orice cuvânt – dorul nepieritor al sufletului românesc.

Se întoarse acasă cu inima plină și, în anii care au urmat, poeziile lui aveau să devină fântâni nesecate de frumusețe, din care generații întregi de oameni aveau să bea cu sete.

 

          Acesta este Miha Eminescu (1850 -1889) – „Luceafărul poeziei românești”  – născut la Botoșani și crescut la Ipotești, poet, prozator și jurnalist, pe care îl citim și recitim:

   📖   pentru că opera sa este o coordonată eternă a sensibilității umane;

   📖pentru că este un simbol al identității românești care, prin frumusețea limbajului, a transformat limba română într-un instrument artistic de o rară finețe;

   📖 pentru că poezia sa atinge teme esențiale precum: iubirea, timpul, moartea, natura, dorința de cunoaștere și aspirația către infinit;

  📖  pentru că Eminescu descrie natura în mod unic, cu o sensibilitate ce creează o conexiune emoțională între cititor și univers. Natura devine un refugiu, o oglindire a sufletului uman;

  📖 pentru că Eminescu este o sursă de inspirație prin profunzimea gândirii, complexitatea emoțiilor și abilitatea de a transcede timpul;

    📖   pentru că „Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc” (T. Maiorescu).