Bibliotecarul recomanda:

 

     Cartea „Viețile Maestrilor” este un jurnal de călătorie întreprinsă în Tibet de Baird Spalding în fruntea unei expediții americane, presărat cu poveşti fascinante şi învăţături spirituale profunde, care satisfac atât cititorii pasionaţi de aventură, cât şi pe cei care caută să descopere înţelesurile ascunse ale vieţii şi să-şi lărgească orizontul spiritual. 

      Autorul face un rezumat al experiențelor trăite alături de Maeștri, pentru a scoate la lumină marile adevăruri fundamentale ale învățăturii lor. Maeştrii cu care autorul intră în contact pe parcursul călătoriei sale nu obosesc să scoată în evidenţă importanţa iubirii şi a respectării legilor divine, o premisă de bază pentru a ne putea manifesta fiecare Hristosul interior. 

     Mesajul principal care transpare din această carte este îndemnul adresat fiecăruia de a se întoarce spre Dumnezeu, spre propria sa divinitate, şi de a manifesta calităţile divine în relaţie cu tot ce ne înconjoară, pentru că „Dumnezeu este puterea pe care o are omul de a gândi drept în toate situaţiile”.

      De remarcat este momentul în care Weldon, scepticul, îl recunoaște pe Iisus:  

    Apropiindu-se de Hardwar, Spalding și grupul său s-au oprit la casa unui american numit Weldon, unde au fost primiți cu multă căldură și invitați să rămână acolo câteva zile.

     Weldon era un cunoscut scriitor care trăise mulți ani în India și care-și dorise să facă parte din expediția grupului, însă împrejurările nu au permis acest lucru. A doua zi, în timp ce ședeau în grădină, Weldon a spus că el nu credea că istoria vieții lui Iisus din Nazaret era pe deplin autentică. Deși studiase anumite documente, acestea nu îl convinseseră. La întrebarea conducătorului grupului dacă l-ar recunoaște pe Iisus, fiind pus față în față, Weldon i-a răspuns că, deși a renunțat să mai caute vreun indiciu care să-l convingă de existența lui Iisus, totuși, a rămas o rază de speranță care îl îndeamnă să creadă că, în momentul în care îl va întâlni pe Iisus, cu siguranță că îl va recunoaște. Neștiind dacă îl vor întâlni sau nu pe Iisus în călătoria lor, Tomas, conducătorul grupului i-a propus lui Weldon să-i însoțească. Acesta a acceptat cu bucurie și speranță propunerea de a se alătura grupului, având la dispoziție șase zile pentru a se întoarce.

     Ajungând la destinația aleasă, în grădina hanului unde urma să fie cazați, au observat un grup de douăsprezece de persoane. În mijlocul grupului l-au zărit pe Iisus. Atunci, înainte ca cineva să fi făcut vreun gest sau să fi scos vreun cuvânt, Weldon s-a repezit cu mâinile întinse și prinzând mâinile lui Iisus a spus foarte fricit: „O!, te recunosc, te recunosc! Este momentul divin al întregii mele vieți”. După masa de prânz, grupul a mers în grădină unde Weldon l-a rugat pe IIsus să le vorbească. După ce IIsus le-a vorbit despre iubirea divină atât de pură încât ,,însăși liniștea s-a oprit, atentă, ca s-o asculte”, despre razele cosmice care se deosebesc ușor de toate celelalte radiații generate de pământ sau venite din galaxia solară, despre perfecțiunea umană și lumina vieții, Weldon a simțit din acel moment cum o lume nouă, o lumină nouă și o viață nouă i s-au deschis.

     La întrebarea lui Spalding cum l-a recunoscut pe Iisus, Weldon i-a răspuns că nu și-a dat seama cum a știut că este El, dar a știut pur și simplu și nimeni și nimic nu va fi în stare să-i zdruncine această convingere.

          Citiți cartea

Săptămâna în mito-folclor

 

    Tradiții, legende, obiceiuri, vorbe de duh și vechi  superstiții legate de zilele săptămânii

„Când cineva primește lunea bani, să se bucure foarte mult, deoarece toată săptămâna va primi (va avea spor).

Lunea să nu se spele rufe, deoarece unul de-al casei va face buboaie.

Lunea să nu se îngroape morții, căci e rău de moarte pentru ceilalți.

Lunea să nu se ia ouălele din cuibar, căci va fi părăsit acel cuibar (nu vor mai oua în el găinile, gâștele, rațele).

Cine postește lunea, acela va avea mult noroc în viață.

Femeile care doresc să aibă copii sănătoși, norocoși, trebuie să postească douăsprezece zile de luni, în șir.

Unghiile nu trebuie să le tăiem lunea sau vinerea,, deoarece este rău de „urât” (te părăsesc prietenii, ai casei).

Cine este decis să facă o călătorie, să nu plece marțea sau sâmbăta, că-i va merge rău, deoarece în aceste zile sunt „trei ceasuri rele”. Tot marțea și sâmbăta nu se taie guri la cămăși noi, căci este rău de moarte.

Miercuri este ziua Maicii Domnului și se postește, în cinstea ei. Dacă mănânci „de dulce”, e rău de primejdii (de năpaste).

Vinerea, unele fete mari mănâncă numai o dată, fiind rău de brâncă. Vinerea este cea mai periculoasă zi din săptămână, mai ales pentru femeile care nu o respectă. Nu se coase, nu se toarce, căci femeia se înțeapă și va face buna neagră. Vinerea, multe femei postesc, nemâncând nimic, ca să fie ferite de boli grele.

Sâmbăta să nu se mănânce de dimineață, deoarece, în această zi, se împărtășește îngerul.

Dacă sâmbătă se croiește ceva, tot în această zi să se isprăvească; astfel este rău de boli.

Să nu se sădească nimica plante, deoarece toate se usucă.

Toate visele, visate sâmbătă noaptea spre duminică, se izbândesc.

Joi, în săpămâna patimilor, să nu se spele rufe, căci la morți, în loc să li se ducă pomana ce li se dă, se duc lături din spălătură.

Joi seara (în săptămâna patimilor), când se citește la biserică pentru cele 12 Evanghelii, e bine ca enoriașii să lege câte un nod la baieră, după citirea fiecărei evanghelii de către preot, și cu acea baieră, cu 12 noduri, se va încinge, cine are friguri, îi va trece.

În seara de vinerea Paștelui, oamenii care vin de la biserică și au lumânări aprinse, trebuie să ocolească de trei ori casa și să facă o cruce cu lumânarea pe pereți, în cele patru părți, pentru ca locuința să fie ferită de foc, boli și trăsnet.

Duminica să nu se pună varză în putină, pentru iarnă, căci se va cloci (se va strica).

Trebuie ca nașa (nuna) care cunună în zi de duminică să nu fie însărcinată, deoarece nu vor trăi copiii noilor căsătoriți (ai finilor).

Mirii aflați la cununie, în ziua de duminică, trebuie să calce peste banii și boabele de grâu (porumb), în felul acesta vor călca peste necazuri și vor avea fericire casnică.

Când mirii stau în bisrică, duminica, la cununie, dacă mireasa, pune un picior pe al mirelui, înseamnă că va fi ea mai autoritară în casă. Dacă două mirese se văd cumva la biserică, duminica, se vor despărți sau una dintre ele va muri.

O logodnă nu e bine să se facă în zilele de marți, miercuri sau vineri, fiind zile păgubitoare.

Este bine ca cei mici (copii) să fie înțărcați într-o zi de luni, ca să uite țâța curând și să nu o dorească.

În cea dintâi duminică de la naștere, copilului să i se dea țâță, de către mă-sa, pe pragul ușii, ca să nu capete arțag la plâns.

În duminica Rusaliilor nu se muncește, căci aceste duhuri zboară prin văzdud, cântă și joacă pe la fântâni, pe la cruci, pe la răspântii prin poieni, iar pe cine prind că lucrează se răzbună, schilodindu-l, scoțându-i ochii, asurzindu-l sau înnebunindu-l”. 

                                                  Citiți mai departe

Recomandare de lectură

          ,,Poezia atât cât dă seama, ea, de ordinea şi peripeţiile lumii, nu ar da oare seama mai întâi de noumenul acela al lumii, de taina, adică, de dinaintea facerii ei – un mister care aşteaptă – sau, cu alte cuvinte, de arhetipul acela tăcut şi ascuns, mut pentru muritori – cum îl va numi eminentul poet şi gânditor Dumitru Găleşanu, de data aceasta, iată, în Axiomele infinităţii (Assiomi dell’infinità, 2017, ediţia recentei cărţi de poeme a autorului fiind, cum se vede, aidoma celor anterioare, bilingvă)? Dar cum să vorbeşti despre arhetip altfel decât axiomatic (aici fiind vorba, dacă ne uităm în teoriile axiomaticii, de axiome de legătură, nu de acelea de existenţă)? (...)

         O caracterizare pertinentă, mai mult de atât, deja iluminată, a poeziei filosofice a lui Dumitru Găleşanu semnează şi scriitorul, editorul şi criticul literar Italian Giuseppe Manitta. Peninsularul, cunoscut, prestigios în arie (e instruit şi în literele române), scrie explicit, ferm acestea, are mereu textul în faţă, nu divaghează: ,,...poezia lui Dumitru Găleşanu din această ultimă colecţie de poezii se îndreaptă în această direcţie: pleacă de la contingent pentru a sosi la o expresivitate filosofică şi raţională a vieţii, a mişcării, a morţii, a cunoaşterii, pe scurt, a percepţiei a ceea ce este omul în contextul cosmic al existenţei sale labile.” (traducere Celesta Popa). Prin opera sa, poetul şi gânditorul român, subliniază el, insistă, stăruie în a da ,,un sens experienţei umane”. Raţionalitatea demersului, a meditaţiei lirice nu elimină însă exerciţiul mistic, mai apasă el: e aci cunoaşterea, am spune, ca act de iubire, de apropriere, prin retrăire, deja prin acaparare, a câmpurilor gnoseologice – acelea în care poeticul se îndreaptă către necunoscut, măsurându-l, aducându-l la măsura creaţiei poetice – măsură a omului, poate”.

A.I. BRUMARU