Râmnicul voievodal dintotdeauna

           

            Din Dunăre-n sus, înspre munţii Coziei, străjuiţi de Zamolxis şi de bujorul de munte, a-nceput să curgă istoria-n Râmnic ─ aşezare urbană romană ─, precum mierea din aloaie domneşti, voievodale, ori în pisăci de schituri bătrâne, risipite-n poieni, lângă izvoare şi cetini.

            N-a fost neamul acesta împins de nevoi dinspre Asii către Câmpia Română, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot barbar, şuierând, ca şi cum din urmă-l mâna însăşi moartea în fluturânde veşminte cernite!...

            Lipiţi cu spinarea de munţi şi de codrii adânci, ne-am rostuit cu grijă, la vatră, căci Ţara aceasta trebuia să rămână aici, purtând pe creştet cununa lui Crist, de rouă însângerată!

Căci vremile cură, cum pâraie,-ntre stânci, undele lovindu-şi, nemiloase, scrâşnind, dar neamul tău trebuie să privească în zare, cum luminile-n ochi strănepoţi se aprind!            

Acestora, însă, seara,-n cerdac, le-om grăi, printre cerceluşi şi roşii muşcate:

            ,,Ascultă-mă bine, că, de ani 2000, n-am mai grăit de acestea, nepoate!

Ţara, ca nucii, adânci rădăcini, în pământ, şi-a coborât de la Roma-n Bizanţ; în Sarmizegetusa, Zamolxes cel Sfânt n-a fost nicicând cu picoare şi mânuri în lanţ!

            În opinci şi-n albe straie de lână, am urcat, prin veacuri, pe plai şi-am cântat din caval, din fluier, la stână, intrând cu mioarele pe o gură de Rai, iar graiul, în doină, ne-am pus pe o frunză de fag; ne-am uns rănile cu zmeură, mură; fragile roşii, pe paie, şirag, le-am pus pruncilor noştri în gură...

            Tu nu uita, nepoate, că Ţara, din Dunăre-n sus, pân' la Tisa, e a Eminescului (altfel nu se poate!), după cum el însuşi plânsu-mi-s-a!”.

            Dar rădăcinile neamului nostru nu se opresc la marele fluviu, ci ele se duc în adânc,  până-n Macedonia şi Muntenegru, Ilyria, graiul acelor spaţii venind înspre noi cu tumultul său traco-get, vlah romanizat şi slavon, încât am găsit cu cale să ne-aplecăm, mai întâi, spre el, căci, altminteri, n-am putea înţelege prea bine de unde-au venit miresmele primăvăratice, meridionale, nu doar ale limbii vlahe, ci însăşi denumirea toponimică, ori multe nume de familii ce-au rămas până azi, aici, la Râmnic, pe ţărmuri de Olt, unde istoria e mai prezentă, poate, decât în oricare altă parte din ţară!

                                             Mai multe informaţii <<aici>>

Bibliotecarul recomandă

,,Lucrarea de faţă şi-a stabilit un scop dificil: acela de a trasa repere ferme în această disciplină extrem de nouă a dreptului public...
Desfiinţarea construcţiilor este, probabil, chestiunea cea mai dureroasă a dreptului urbanismului..."
                  Autorul




Mai multe informaţii <<<aici>>> 

Mircea cel Bătrân ─ ,,principe, între creştini, cel mai viteaz şi cel mai ager”

Mircea cel Bătrân ─ ,,principe, între creştini, cel mai viteaz şi cel mai ager”

Moto: Cei viteji nu-şi pierd curajul nici chiar când soarta se arată înfricojetoare

(Panciatantra, 1, 104)

            Într-adevăr, curajul şi dragostea mare şi sinceră faţă de moşii şi strămoşii tăi, faţă de Ţara ce ţi-a picurat în inimă lumină, energie şi dorinţă de a trăi în libertate deplină sub,,universala boltă albastră”, ne-au ţinut în acest spaţiu carpato-danubian, având mereu conştiinţa că aparţinem celui mai mare neam (după indieni), neamul traco-geto-dacilor, a căror stăpânire şi faimă s-a întins nu doar din Carpaţi până la Marea cea Mare şi la Dunăre, ci mult mai departe, dincolo de aceasta, până-n Rodope,Thessalia, Macedonia, Muntenegru, Dalmaţia, Iliria, Croaţia, Austria şi chiar înspre Veneţia.

            De n-am fi fost un neam de oameni viteji, în venele cărora curgea sângele traco-pelasgo-geto-roman, cu siguranţă că istoricii antici, greci şi latini, nici nu ne-ar fi amintit, pe când, fiind plini de virtuţi, aceştia ,,ne-au luat cu obidă în seamă”, mai ales începând de la Zamlxes încoace, până înspre Decebal.

De la Decebal, însă, din păcate, timp de aproape 1300 de ani (până în 1386 d.Hr.), cronicarii antici (mai ales cei medievali) prea puţine au avut de spus despre neamul acesta.

Şi pe nedrept, desigur, au făcut-o, căci n-am fost morţi şi nici că vom fi în veacul de veac!

             E drept că până la Mircea cel Bătrân (1386-1418), prea puţin s-a vorbit despre noi, ca popor, dar nicicând, aici, între Carpaţi, Dunăre şi Mare, n-a fost un spaţiu gol, un,,vid”, cum credeau neprietenii noştri, sperând, astfel, să justifice de ce acest pământ nu ne-ar aparţine nouă şi strămoşilor noştri, aflători în morminte de rouă şi fragă, de lacrimă şi doină, ci...lor, celor veniţi din lumea largă, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot fierbinte, de Asii înflăcărat-sângerânde, poftitoare de robii şi de fărădelegi!...

                              Mai multe informaţii <<<aici>>>

Vânzarea lui Brâncoveanu

Vânzarea lui Brâncoveanu

Moto: Nu e nicio ruşine mai mare decât să te arăţi trădător de prieteni .

(Lucian din Samosata – Dialoguri şi Conferinţe, p. 148)

,,Arta” corespondenţei cifrate din vremea Evului Mediu românesc din veacul al XVII-lea îşi are rădăcinile la Roma, după cum reiese din ,,Istoria literaturii române”  a lui N. Cartojan, în care distinsul istoric literar ne atrage atenţia asupra unui document din 24 iulie 1693 (deci din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu), adresat Congregaţiunii ,,De Propaganda Fide”, la Roma, de Francesco Renzi:

            ,,Acum 15 ani am venit în Moldova şi am fost repartizat (la) Iaşi şi în toată ţara; pe atunci, nu era altcineva ca să vorbească sau să ştie limba latinească, afară de Mironaşco (Miron, n.n.) Costin. care a fost mare logofăt.

Astăzi, toată floarea nobilimii vorbeşte latineşte, şi mulţi dintre dânşii sunt foarte învăţaţi. Actualul principe (în Moldova, n.n.) Constantin Duca, în vârstă de 23 de ani, este un elev al meu; hatmanul, serdarul şi secretarii domneşti pentru corespondenţă cifrată sunt şi ei elevii şi fiii spirituali ai mei”.

(N. Cartojan – Op. cit., p. 255)

                Evident că iezuitul italian Francesco Renzi nu se ocupa doar cu formarea secretarilor domneşti, pregătindu-i pentru corespondenţa cifrată, dar, în primul rând, urmărea, în mod cert, să facă prozelitism religios, iar lucrul acesta va duce la un conflict mocnit între ,,papistaşii italieini” (ce urmăreau introducerea catolocismului în Ţările Române) şi înaltele feţe bisericeşti ale ortodoxiei româneşti.

Aici vom avea în vedere ,,lupta subterană” dintre Nicolo da Porta (veneţian din Chios) şi Mitropolitul Antim Ivireanul, amândoi fiind ,,confidenţii” lui Constantin Brâncoveanu, încât credem, cu adevărat, ce scrie în Sf. Scriptură: << Nu poţi sluji, în acelaşi timp, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona! >>.

            Acest lucru avea să-l coste viaţa pe martirul Brâncoveanu, şi iată de ce!

            Probabil că iezuitul Francesco Renzi ajunsese la adânci bătrâneţi şi din această cauză i-a sugerat stăpânului său, Constantin Duca, Domnul Moldovei, să-l cheme din Grecia pe Nicolo da Porta (tot iezuit, desigur), pentru a-l folosi în activităţi tainice, criptologice, la Cancelaria Domnească din Iaşi.

     Mai multe informaţii  <<<aici>>>

Negru-vodă ─ ,,un pseudonim al lui Basarab I"

Negru-vodă ─ ,,un pseudonim al lui Basarab I"

Negru-vodă
Portret realizat de Pierre Bellett

                                           

           Numele lui Negru-vodă a frământat mintea şi inima mai multor istorici şi iubitori de istorie, fără însă a se ajunge, până în prezent, la o concluzie pertinentă.

De fapt, aşa se întâmplă cam întotdeauna atunci când documentele/izvoarele istorice sunt sărace, ori lipsesc, în cazul nostru, al românilor, lucru ce ne îndeamnă să apelăm la cronicile străinilor, care nu sunt întrutotul plauzibile; de mute ori lăsându-ne să înţelegem cu totul altceva, după cum vom vedea pe parcursul lucrării de faţă.  Pierre Bellet

            Credem, totuşi, că e bine să facem ochiul roată peste evenimentele ce au urmat mai ales după anul 271 d. Hr., atunci când Împ. roman Aurelian (de origine geto-dacă) a părăsit Dacia, retrăgându-se în Peninsula Balcanică odată cu armata, administraţia şi, evident, cu mare parte din nobilimea dacilor.

            Vremurile sfârşitului de secol III erau de-a dreptul infernale, deoarece începuseră marile migraţii asiatice, turanice, a căror ţintă era, evident, Imperiul Roman, respectiv Roma, bogăţiile imense ale acestei metropole a lumii atrăgându-i pe huni şi pe avari, pe pecenegi şi maghiari, pe cumani şi pe uzi, mai apoi.

Dar, în mod ciudat, toate aceste popoare turanice, setoase de aur şi de sânge, de robi şi jafuri, de fărădelegi, nu vizau Muntenia şi Oltenia de azi, de parcă acestea nici n-ar fi existat.

Aceasta, poate, aşa ar putea-o interpreta oricine, dacă graba în a face constatări de rutină nu ne-ar duce la concluzii eronate.

De aceea ar fi bine să avem în vedere, în primul şi în primul rând, tocmai acest aspect: de ce hoardele asiatice ,,evitau'' spaţiul subcarpatico-dunărean şi se  ,,orientau'' cu precădere, spre interiorul arcului carpatic, dar mai ales spre Panonia?!

Chiar nimic nu era  ,,atractiv'' din ceea ce însemna vechiul teritoriu al geţilor subcarpatici, pontici şi dunăreni?!

Erau ei chiar atât de săraci, ori era, cumva, ,,vidul lui Roesler'', de vreme ce Câmpia Panonică îi atrăgea ca un magnet?!  

Aici ar trebui să facem un scurt istoric al acelor popoare migratoare (în special hunii, gepizii, avarii şi maghiarii), spre a înţelege mai bine (şi pentru totdeauna!) că Oltenia şi Muntenia n-au fost doar aşa, cu numele, pe harta lumii; că, din contră, chiar dacă la 271 d. Hr., Împăratul roman Aurelian părăsise Dacia, aceasta nu rămăsese pustie!

         Mai multe informaţii <<<aici>>>

Posada de pe Valea Oltului

Posada de pe Valea Oltului

Lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Sunt locuri, în lume, în care ar tebui să intri cu pioşenie, călcând ca pe aburi de sânge, încă şi acuma fierbinţi; ca într-o cadedrală, unde ştii că, sub lespezi reci, de piatră, dorm cei atât de greu osteniţi de ţinerea-n mână a lancei, a scutului, sabiei, în aprige vâltori, pe câmpuri de bătălie, pentru viaţă ori pentru moarte!

            Unul dintre aceste locuri pe pământ românesc a fost, şi-o rămâne în veac, acea Posadă (cum a denumit-o Nicolae Iorga), unde neamul nostru şi-a pus temelia întâiului său descălecat de la Burebista încoace!

            Cum istoicii, ca şi noi, ca şi alţii, sunt oameni, ci nu un cor de vestale, e firesc să-şi împartă părerile referitoare la locul în care Carol Robert de Anjou a suferit cea mai cumplită rană a Coroanei Maghiare, care de-abia peste ani buni avea să se refacă.

Pe deasupa, mai era şi umilinţa ce o înduraseră vrăjmaşii în cele 4 zile (9-12 nov. 1330), când însăşi viaţa trufaşului rege maghiar avea să fie pusă în peicol de moarte, încât regele a tebuit    să-şi schimbe veşmintele cu ale confidentului său, spre a nu mai fi ţinta oştenilor lui Basarab I, pe care el, angevinul, îl numise, în 18 iunie 1325, ,,Basarab  tansalpinae, necredinciosul coroanei maghiare”, ,,infidelus valahus”, propunându-şi să-l ,,tragă de babă şi să-l scoată” din cea mai adâncă tainiţă!

            Trufia regelui maghiar a fost ,,umbrită” şi de un om de curte, de rang înalt, pe nume Ştefan, fiul lui Parabuh, cumanul (probabil comandantul, ori unul dintre comandanţii militari ai regelui), care l-a lăudat pe Basarb I, cu un scop, evident, şi anume: ştiindu-i firea pea mândră,  să-l determine pe Carol Robert de Anjou să se angajeze înt-o luptă cu Basarab I, ca, în felul acesta, el, Ştefan ─ comandantul oştirii maghiare ─, să devină voievodul Olteniei şi al Munteniei!

Astfel, şi-ar fi împlinit visul ce l-au avut dintotdeauna cumanii, încă de când au venit în spaţiul vechii Dacii (sec. XI).

                                 Mai multe informaţii <<<aici>>>

Limba vlahilor ─ baza limbii române

Limba vlahilor ─ baza limbii române

Limba oricărui neam e oglinda caracterului său! Ascultându-l pe un străin cum îşi mlădiază vocea ori cum îi ies cuvintele din gură, învelite-n pietriş şi smirghel, poţi, cu uşurinţă, ,,să-i citeşti” sufletul, pornirile sale, visele, felul de a fi, de a gândi şi de a relaţiona.

Apoi, un bun psiholog întrevede în miezul cuvintelor unei limbi atât inteligenţa acelui neam, vitalitatea şi vitejia sa, încăpăţânarea întru sporirea ,,celor înalte”, adică încrederea în Divinitate.

            Fiorul rostirii cuvintelor, al legănăriilor în cântările de dor şi de jale, mai ales, dar şi de dragoste, de lumină a tot ceea ce ne pătrunde în adâncul inimii noastre – pe care, pe scurt, o numim sensibilitate şi har poetic – le moştenim de la generaţiile bătrâne; şe moştenim genetic.

            Sunt neamuri mereu puse pe harţă, a căror aprigă şi guturală limbă le arată,,barbaria” caracterului lor, a sufletului mereu răzvrătit, setea de sânge, de ură,  de ruină a tot ce mintea şi puterea omenească a ridicat, cu drag, sub universala şi limpedea boltă albastră.

            Aşa am văzut noi, în limba română, chipul neamului nostru, mereu lovit de soartă, de necazuri, dar care a ştiut să se ridice, de fiecare dată, cu obrazul brăzdat de amarul lacrimii, mai dârz, mai aprig şi mai bun creştineşte!

Rădăcinile acestei limbi româneşti, ar trebui căutate-n spaţiul cuprins între Carpaţi – Adriatica Grecia – NV Asiei Mici şi Sudul Italiei (Grecia Mare), adică acolo unde s-a întins, viguros, tot neamul traco-get ce-a ocupat arealul amintit, stăpânindu-l, parţial, încă din sec. XIX−XVIII î. Hr., din vremea în care regele Egiptului, pelasgul Sesostris III, a invadat nu doar Grecia şi Tracia, dar şi Geto-Dacia şi Media parţilor, lăsând acolo (dar şi la noi, în Ardeal, mai ales) trupe.

            Apoi, în sec. XVII î. Hr., Kadmos a înfiinţat Atena, pe care au cucerit-o emigranţii ionieni (veniţi din Carpaţi) şi descendenţii  lor, dorienii; ultimul rege dorian al Atenei fiind Codros  − nume, clar, traco-get, după cum poate oricine să-şi dea seama.

            După ei au venit, în Grecia, eolienii (de pe ţărmul de V. al Pontului Euxin) şi aheenii din Tyras (Cetatea Albă, de azi, de la gurile Nistrului), de unde era Ahile.

            Că era din Tyras, avem o dovadă foarte clară, sigură: după războiul troian, murind, Ahile a fost îngropat pe ţărmurile Helespontului, într-un tumul uriaş, spre a fi văzut de toţi corăbierii ce veneau spre Pontul Euxin, dar, imediat după aceea, fiul său, Neoptolemos, i-a ridicat un turn la Tyras!

                     Mai multe informaţii <<<aici>>>

Bibliotecarul recomandă

 

 Mai multe informaţii <<<aici>>>

Bibliotecarul recomandă

Lucrarea vizează modalitatea de recuperare a creanţelor prin mecanismele prevăzute de Legea nr. 85-2014, tratând de o manieră exhaustivă drepturile şi mecanismele puse la îndemâna creditorilor de procedura insolvenţei, în vederea recuperării cât mai eficiente a creanţelor.

                                   Mai multe informaţii <<<aici>>>

                

Mă trag din ţărani veniţi din Grădini Ghetsimani ─ evocări literare ─

SURPATELE

Rai dulce, pogorât pe coline şi-n văi de verde măcriş, iluminări de voievodale zidiri Dintr-un Lemn şi antonpannescul Colnic, refugiul măduvei oaselor celor ce-au fost pe sub cer, pe sub pomi...

Apa Roşie, Valea Rece, Valea Albinelor ori a Fân­tânii, ca si cum visarea te-ar duce la un fel de Macondo. cu lumi ireale, frăgezimi de colind şi de metafore rare !...

Izvorul din Pisc, zestre de fată, scrisă pe piele de miel, aşa cum n-a mai fost vreodată: un izvor drept zestre pentru o surpăteană fată !...

Codri de fag şi de magnifici stejari buni pentru corăbii cu grâu şi pentru pereţi de altare ori de clopot­niţe; stejari seculari, din care Brâncoveanu făcea jgheaburi şi ciuturi de mori pentru bazalticii nori ve­nind dinspre  Dunăre-n jos !...

Doamne, câtă istorie-a curs prin aceste văi de alint şi de seve amare !... Surpatele. pe sub stele, îmi pare a fi o veche baladă odihnindu-se-n ierbi, o poartă sculptată, deschisă spre lume, pe sub care trec ţărani, voievozi şi poeţi !...

Mă descalţ la marginea satului, să nu-i tulbur roua şi liniştea, şi păşesc cu tălpile-mi fierbinţi prin amin­tirile sale de viaţă şi moarte, de viaţă... şi mă gândesc la Emineseu :

„Sara, pe deal, buciumul sună cu jale”, vers nepereche pentru edenice lumi, şi ştiu că mioritice turme ,,se cobor la vale”; că luna urcă în ceruri albas­tre ; că stelele toate mă privesc cum, cu sfială, păşesc peste colinele satului ; că bunii mei părinţi mă acoperă cu gene lungi, adumbrinde...

Surpate─sămânţă de lume, ghindă albă, solară !...Văi de mireasmă, de sălbatică mentă şi legănare de mesteceni înalţi, sprijinind cerul !...

Stau rezemat de sat ca de propria-mi viaţă, ca de o fără de sfârşit dimineaţă !...

Mai multe informaţii  <<<aici>>>

Bibliotecarul recomanda

Ghidul este util în primul rând  elevilor care se pregătesc pentru susţinerea probei de Istorie la examenul de bacalaureat, dar şi elevilor de la licee cu profil teoretic, tehnologic sau vocaţional, care, din cauza numărului de ore alocate, dispun de un timp redus pentru studiul istoriei.

      Ghidul serveşte, de fapt, şi cititorului pasionat de istorie, care doreşte să aibă o viziune asupra principalelor probleme ale istoriei naţionale.

Noi şi egiptenii

Moto: Egiptenii sunt cei mai credincioşi dintre toţi oamenii

(Herodot ─ Istorii)

         Istoria oricărui neam începe odată cu acesta, fireşte, chiar dacă peste el s-a revărsat mulţime de străine practici magice, idei filosofice de natură cosmogonică, mituri străvechi, venite dinspre hinduşi, pe Valea Eufratului, înspre NV Asiei Mici şi N. Africii, îndeosebi spre Egipt, fiindcă, oricât ar încerca Herodot să ne convingă că ,,egiptenii sunt cei mai credincioşi”, părerea noastră, însă, este că acest şuvoi energetic, de natură mistico-teologică, vine dinspre India, NV Iranului şi dinspre Sumer.

             De fapt, întreg acest areal ,,vorbeşte” de Khis şi de Enridu, adică despre locurile unde s-au petrecut primele contacte ce le-au avut fiinţele astrale cu noi, pământenii, iar vestita epopee indiană, ,,Ramayana", nu este decât o confirmare a ceea ce am spus, lucru evocat, de altminteri, şi-n Biblie, unde ni se vorbeşte limpede despre ,,colaborarea" (nu doar culturală, ştiinţifică, dar şi ...genetică, mai precis în domeniul procreaţiei) dintre Cer şi Pământ.

Ceea ce ne surprinde, însă, pe noi, românii (urmaşi ai traco-geto-dacilor şi ai pelasgilor) e faptul că pe teritoriul ţării noastre apar toponime egiptene, după cum prea bine vom vedea cât de curând.

Dar nu numai toponime, ci şi cuvinte ce-au intrat direct în uzul curent, în special al ardelenilor, aşa cum ar fi, să zicem: bai, nemeş, pită, a căror apariţie în spaţiul nostru se poate explica foarte greu!

              Mai multe informaţii  <<<aici>>>

Bibliotecarul recomandă

    ,,Dragostea este un cuvânt, până ce vine cineva ca să-i dea înţeles. Ca să auzim cuvintele iubirii trebuie să o lăsăm să se apropie.
Un trandafir visează să atragă albinele, dar nu apare nici una.
Soarele întreabă:
<< Nu te-ai săturat să aştepţi? >>
<< Ba da, răspunde trandafirul. Dar, dacă-mi închid petalele, mă ofilesc >>
   Deci, chiar dacă [dragostea] nu se arată, continuăm să o aşteptăm.
   În clipele când singurătatea pare să strivească totul, singura cale e să continuăm să iubim…” Paulo Coelno - Manuscrisul găsit la Accra

http://10.1.1.71:8080/opac/bibliographic_view/269598…

Bibliotecarul recomanda

Va aşteptăm la biblioteca!

     Moto: ,,... pe la anul 87 (î. Hr., n.n.) în timpul lui Domiţian, (Decebal, n.n.) a întreprins invazii atât de periculoase pentru marele Imperiu Roman, încât Roma a cumpărat pacea plătind un tribut”.

                                                                            (J.F. Neigebaur, ,,Beschreibung der Moldau und Walachei”)

De peste 2500 de ani, filosofii teologiei încă nu s-au pus de acord asupra originii lui Apollo, şi se pare că vor mai trece secole, până se va afla adevărul!

Este drept că numele lui Apollo a fost luat în discuţie chiar de Platon, în ,,Cratylos”, 405, C (în care marele filosof a emis opinii interesante despre etimologia termenului), dar şi de  Plutarh ─ marele preot apolinic la Templul din Delfi ─ în ,,De Iside et Osiride”, 381 F.

Cu toate acestea, ,,rădăcinile” lui Apollo au rămas necunoscute până în ziua de azi, în ciuda faptului că Platon ─ discipolul lui Socrate ─, spre a fi convingător, a făcut referire şi la însuşirile divine ale Zeului!

            Mircea Eliade a comentat, desigur, punctul de vedere al lui Platon asupra originii lui Apollo, ajungând şi el la concluzia că, de fapt, aceasta rămâne, totuşi, necunoscută, deşi explicaţiile exhaustive ne determină să credem că acel cognomen, Phoibos, acordat lui Apollo, este de sorginte indo-iraniană, referindu-se la,,lumină”, la ,,strălucire”.

            Evident, că Mircea Eliade a forţat, într-un fel, lucrurile, pornind nu de la o etimologie indiană clară, limpede, ci doar de la rădăcina ,,bha”, pe care o regăsim în cuvântul ,,phaos”. Mai precis, Mircea Eliade consideră că ,,Phoibos” (sau Phoebus) include rădăcina amintită, care ar fi edificatoare în explicarea originii reale a lui Apollo.

Teoria sa este, într-adevăr, destul de convingătoare, mai ales că ea poate fi regăsită, indirect, într-una din explicaţiile lui Plutarh, mai exact în prelegerea delfică, intitulată ,,De E apud Delphos” (,,Despre E de la Delfi”):

    Mai multe informaţii <<<aici>>>

Bibliotecarul recomandă

               Ceea ce îi apropie pe topitor, făurar şi alchimist este faptul că toţi trei revendică o experienţă magico-religioasă specifică în raport cu substanţa; această experienţă este monopolul lor, iar secretul se transmite prin rituri de iniţiere ale meseriilor; toţi trei lucrează asupra unei materii pe care o consideră vie şi sacră, munca lor având drept scop transformarea materiei, ,,perfecţionarea'', ,,transmutarea'' ei. Asemenea comportamente rituale privitoare la materie implică, sub o formă sau alta, intervenţia omului în ritmul temporal propriu substanţelor minerale ,,vii". Aici se află punctul de contact între artizanul metalurgist al societăţilor arhaice şi alchimist.

                                              Mircea Eliade

    Mai multe informaţii <<<aici>>>

Franz Kafka: „Si iarasi s-a asezat la masa mea de scris un strain“
(3 iulie 1883 - 3 iunie 1924)
Franz Kafka a fost un scriitor evreu de limbă germană, originar din Praga. Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza sau povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară.
Operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, conflictul oedipal dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe.
"Geniul lui Kafka este de a povesti ca pe o poveste reala, de a folosi realismul in descrierea unei situatii enorm fictionale. Din clipa in care axioma metamorfozei imposibile este pusa pe tapet, lucrurile curg de la sine ca in cea mai realista poveste din lume. Care este suprema grozavie pe care poate s-o pateasca un om? Este sa cada intr-o nenorocire, sa isi imagineze ca este sprijinit de cei din jurul lui, ca este sustinut, ca nu e singur pe lume si ca el va iesi pana la urma la liman cu ajutorul celorlalti; ori povestea din Metamorfoza este povestea parasirii treptate. Pas cu pas, bietul erou simte ca oamenii in care a pus cea mai mare miza afectiva sunt cei care il parasesc." Gabriel Liiceanu
Din Scrisori catre Milena:
“Aseară te-am visat. Nu îmi amintesc detaliile, tot ce ştiu e că ne topeam unul în celălalt. Eu eram tu, tu erai eu. Cumva, tu ai luat foc. Îmi amintesc că am stins focul cu hainele, am luat o manta veche şi te-am bătut cu ea. Dar transmutaţia se petrecu şi era atât de intensă, că tu nici măcar nu mai erai acolo, în schimb acum eu eram cel care luase foc, şi tot eu eram cel care a încercat să stingă focul cu mantaua. Dar mantaua nu a stins focul şi nu a făcut decât să-mi confirme o frică mai veche de-a mea, cum că asemenea lucruri nu pot stinge focul. Între timp, au ajuns şi pompierii şi cumva, tu ai fost salvată. Dar tu erai diferită de la început, spectrală, ca şi cum erai desenată cu creta în întuneric şi ai căzut în braţele mele, fără viaţă sau poate ai leşinat de fericirea că ai fost salvată. Dar şi aici apăru incertitudinea transmutaţiei, poate că eu am căzut în braţele altcuiva.”

Zoe Dumitrescu-Buşulega ar fi împlinit 95 de ani

"În mine s-au legat într-un mod foarte interesant firele intelectului de firele spiritului, interesul pentru cultură cu interesul pentru ceea ce înseamnă marele orizont al credinţei."
Reputatul eminescolog, autoare a numeroase volume de istorie literară, literatură comparată şi istoria culturii, academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a născut pe 20 august 1920 la Bucureşti.
A urmat studii muzicale la Conservatorul "Pro-Arte", studii juridice şi filologice la Facultăţile de Drept şi de Litere din Bucureşti şi s-a specializat în literatură comparată, devenind doctor în filologie cu teza "Renaşterea-Umanismul-Dialogul artelor" în 1970. A desfăşurat o bogată activitate didactică şi ştiinţifică şi a fost distinsă, de-a lungul timpului, cu numeroase premii.
A iubit foarte mult muzica şi ar fi devenit, probabil, o faimoasă muziciană, dacă n-ar fi trebuit să renunţe la această pasiune din motive medicale. Dar Zoe Dumitrescu-Buşulenga era înainte de toate o vorbitoare excepţională (în faţa studenţilor, a publicului din sălile de conferinţe, la radio sau televizor); contribuţia ei s-a dizolvat în atmosfera culturală a epocii, a devenit un bun public, necuantificabil. De scris a scris mai puţin, poate şi dintr-o teamă de singurătate, dintr-o arzătoare dorinţă de comunicare imediată. Totuşi, volumele care au rezultat constituie o operă remarcabilă:
STUDII ŞI ESEURI. Ion Creangă, Bucureşti, Ed. pentru Literatură, 1963, Eminescu, Bucureşti, Ed. Tineretului, col. "Oameni de seamă", 1964, Surorile Brontë, Bucureşti, Ed. Tineretului, col. "Oameni de seamă", 1967, Valori şi echivalenţe umanistice, excurs critic şi comparatist, Bucureşti, Ed. Eminescu, col. "Sinteze", 1973, Sofocle şi condiţia umană, Bucureşti, Ed. Albatros, col. "Contemporanul nostru", 1974, Renaşterea, umanismul şi destinul artelor, Bucureşti, Ed. Univers, 1975, Eminescu - cultură şi creaţie, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1976, Itinerarii prin cultură, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1982 (culegere de articole grupate în patru capitole: I. Portrete pentru o istorie a culturii române, II. Literaturi străine, III. Miscellanea, IV. Gânduri de umanist), Eminescu şi romantismul german, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1986 (ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Universal Dalsi, 1999), Muzica şi literatura: scriitori români (în colaborare cu Iosif Sava), Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1986 (vol. II, 1987; vol. III, 1994, Eminescu: viaţă, creaţie, cultură, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1989, Eminescu şi muzica (în colaborare cu Iosif Sava), Bucureşti, Ed. Muzicală, 1989.
Fire optimistă şi sociabială reuşea cu uşurinţă să creeze punţi de comunicare cu persoane de toate vârstele. Le vorbea studenţilor cu multă pasiune despre Eminescu, scriitorul pe care ea l-a divinizat, despre valorile româneşti şi despre modelele absolute ale culturii noastre.
S-a călugărit sub numele Benedictina şi şi-a petrecut o mare parte din ultimii ani de viaţă la Mânăstirea Văratec, unde şi-a găsit acum o sută şi ceva de ani liniştea şi Veronica Micle.
"Cartea este prietenul nostru, Cartea este instrumentul perfecţionării noastre. Noi nu ne-am putea perfecţiona în afara Cărţii." (Zoe Dumitrescu-Buşulega)

"Hoţul de cărţi" de Markus Zusak

Considerată una dintre cele mai durabile poveşti ale timpurilor noastre, "Hoţul de cărţi" surpinde un moment în care întreaga lume parcă şi-a ţinut repiraţia, anul 1939, şi un loc în care moartea devenea o realitate cotidiană, Germania nazistă.
Încă de la început cartea şochează prin însăşi identitatea povestitorului, Moartea, şi prin dezvăluirea intenţiilor ei: "Întrebarea este: ce culoare va avea totul în clipa când voi veni după voi? Ciocolată amară, amară."
Liesel se mută la Munchen într-o casă nouă, iar viața îi devine o necunoscută. Destinul tatălui ei a fost unul trist şi întreaga familie poartă stigmatul unui cuvânt greu: comunist. Prima întâlnirea a fetiţei cu moartea se petrece pe drumul către casă, atunci când îşi pierde fratele şi când, ascunsă în zăpadă găseşte o carte: Manualul groparului.
Fetiţa se atașează foarte mult de tatăl ei adoptiv, Hans Huberman, un om blând și bun, care o ajută cu mult tact să descopere lumea cuvintelor pe care le va folosi mai apoi pentru a-și scrie singură povestea.
Liesel ajunge să fure cărți de oriunde, de la incendierele naziste de cărţi, biblioteci particulare, pentru că dorința ei de a ști, de a învăța este incontrolabilă. Se hrănește cu cuvinte, cu povești.
Este o carte extraordinară, pe care nu o poţi lăsa din mână, o poveste care te impresionează și te emoționează peste măsură.

James Clavell

10 octombrie 1924 - 7 septembrie 1994
,,Răbdarea însemna să-ţi înfrângi pornirea către cele şapte simţăminte: ură, adoraţie, nelinişte, mânie, tristeţe, teamă, bucurie.” (James Clavell)
"Am venit aici fără nici un prieten, doar cu o mașină de scris vechi și uite ce am realizat. "
Asta spunea James Clavell, un imigrant australian în America, cel care a învățat perspectivele americane asupra vieții într-un lagăr japonez de prizonieri. În cele peste patru decenii de activitate ca romancier, scenarist, poet, dramaturg, regizor şi producător, Clavell a adăugat o notă romantică povestirilor sale care, nu de putine ori, descriu o realitate crudă.
Australian englez educat, Clavell (Charles Edmund DuMare
sq de Clavelle) s-a născut în 1924. A devenit căpitan al British Royal Artillery în Asia de Sud, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost luat prizonier de către armata japoneză şi dus în lagărul de la Changi de lângă Singapore. Aici a "colectat materialul" pentru ceea ce avea să devină primul său roman, King Rat (1962).
Clavell şi-a dorit să fie ofițer de marină, după tradiţia strămoşilor lui, unul dintre ei fiind John Clavelle care a luptat la Trafalgar. Dar în urma unui accident de motocicletă a rămas cu un defect la un picior, ceea ce l-a făcut să renunţe la orice carieră militară. După un stagiu nesemnificativ ca un agent de vânzări, a scris un episod pilot pentru un serial de televiziune, iar din 1953 s-a mutat în SUA și s-a lansat în industria filmului, câştigând în 1981 un premiu Emmy pentru mini-seria Shogun.
Dar celebritatea lui James Clavell se datorează muncii sale ca romancier.
Prin ,,Shogun”, cel mai cunoscut roman al său, James Clavell reuşeşte să ne introducă într-o lume fascinantă şi plină de mister a Orientului. Aici întânlim o Japonie a secolului al XV-lea, plină de intrigi şi taine, politică şi acţiuni militare, condusă după un cod strict de onoare al samurailor (Bushido).
Romanul "Tai-Pan" a fost publicat în 1966. Acțiunea se desfășoară în 1841 pe fondul dezvoltării companiilor maritime, europene și americane, în Asia și al înființării orașului Hong Kong. Este o acțiune complexă, cu intrigi complicate și numeroase personaje.
Cu „Nobila casă”, Clavell a început să-şi lege romanele prin personaje, familii sau descendenţi ai familiilor din romanul "Tai-Pan".
„Vârtejul” a fost următorul roman, acţiunea desfăşurându-se în timpul revoluţiei iraniene din 1979.
"Gai-Jin", publicat cu puţin înaintea decesului său, a revenit cu subiectul la anii 1860.
James Clavell a murit de accident vascular cerebral în 1994, în Elveţia


James Clavell în colecţiile noastre: http://188.27.4.102:8080/…/search;jsessionid=4A8491F22FA738…

Umberto Eco - "Istoria frumuseţii"

Umberto Eco a realizat o "Istorie a frumuseţii", ilustrată cu sute de capodopere ale tuturor timpurilor. Imaginile, ca şi ampla antologie de texte de la Pitagora până în zilele noastre, ne ajută să reconstruim diferitele idei despre frumuseţe care s-au manifestat şi care au fost discutate începând cu Grecia antică şi ajungând până la noi. Cartea ilustrează modul în care a fost felurit concepută frumuseţea naturii, a florilor, a animalelor, a trupului omenesc, a astrelor, a raporturilor matematice, a luminii, a pietrelor preţioase, a veşmintelor, a lui Dumnezeu şi a Diavolului.
Aceastea sunt doar câteva argumente cu care "Istoria frumuseţii" îi poartă pe citiori într-o pasionantă aventură intelectuală şi emoţională.

Agatha Christie - 125 de ani de la naştere

(15 septembrie 1890 - 12 ianuarie 1976)

"De la Lucreţia Borgia încoace sunt singura femeie care a ucis cei mai mulţi oameni; cu maşina de scris".
Mary Clarissa Agatha Miller, cunoscută mai târziu ca Agatha Christie, s-a născut pe 15 septembrie 1890 în Torquay, Devon, Anglia.
Şi-a peterecut prima parte a vieţii la Ashfield, în confortabila casă a părinților ei. Micuţa Agatha a început să scrie povești încă din copilărie, inspirată fiind de mama şi de sora ei mai mare, Madge. Madge era pasionată de scris şi crease deja o serie de povestiri având ca subiect viaţa palpitantă a unei fete cu tulburări psihice
Agatha Christie s-a căsătorit cu puţin timp înaintea izbugnirii Primului Război Mondial, în 1914, cu colonelul Archibald Christie cu care a avut o fiică. În timp ce soțul ei era pe front, Agatha Christie a lucrat ca asistent într-o farmacie unde a aflat primele lucruri despre otrăvuri. Mai mult din dorinţa de a o provoca pe sora ei, Agatha a început să scrie ficţiune și foarte repede, a publicat primul ei roman, “Misterioasa afacere de la Styles” (1920), în care apărea un personaj oarecum ciudat, detectivul belgian Hercule Poirot. Deşi romanul a înregistrat un succes modest, Hercule Poirot a devenit personajul preferat al scriitoarei care l-a introdus în alte 25 de romane publicate în următorul sfert de secol.
Agatha Cristie nu a fost deloc descurajată de eşecul primului roman şi a continuat să scrie. “Uciderea lui Roger Ackroyd”, roman publicat în 1926, a devenit bestseller ceea ce a consacrat-o ca autoare de romane poliţiste.
Succesul de pe plan personal se suprapunea însă peste tulburările emoţionale din viaţa scriitoarei: pierderea mamei, divorţul de primul soţ.
A dispărut timp de 11 de zile, după care a apărut în mod misterios fără să dea nicio explicaţie. Dispariția ei a fost foarte mediatizată, iar faima scriitoarei a determinat guvernul să întreprindă acţiuni de căutare extinse şi costisitoare.
În 1930 s-a căsătorit cu Sir Max Mallowan, arheolog, pe care l-a însoțit în expedițiile organizate în Orientul Mijlociu. Aceste călători au devenit sursă de inspiraţie pentru multe dintre romanele ei. Tot în acea perioadă, Agatha Cristie a creat un alt personaj devenit celebru, Miss Marple, unul dintre cei mai iubiţi detectivi.
Agatha Christie a scris aproximativ 80 de romane, o colecţie de 30 de povestiri scurte, 15 piese de teatru, plus șase povestiri romanţate sub pseudonimul Mary Westmacott. A murit în 1976, la doar un an după de îşi ucisese personajul Hercule Poirot în romanul “Cortina: Hercule Poirot lui ultim caz”. Poirot devenise atât de celebru, încât pe 6 august 1975, prima pagina a ziarului New York Times i-a rezervat un spaţiu special pentru necrolog.
In timpul vieţii Aghatei Christie, fuseseră deja vândute peste 400 de milioane de exemplare ale cărţilor ei, publicate în peste 100 de limbi.