Noi şi egiptenii

Moto: Egiptenii sunt cei mai credincioşi dintre toţi oamenii

(Herodot ─ Istorii)

         Istoria oricărui neam începe odată cu acesta, fireşte, chiar dacă peste el s-a revărsat mulţime de străine practici magice, idei filosofice de natură cosmogonică, mituri străvechi, venite dinspre hinduşi, pe Valea Eufratului, înspre NV Asiei Mici şi N. Africii, îndeosebi spre Egipt, fiindcă, oricât ar încerca Herodot să ne convingă că ,,egiptenii sunt cei mai credincioşi”, părerea noastră, însă, este că acest şuvoi energetic, de natură mistico-teologică, vine dinspre India, NV Iranului şi dinspre Sumer.

             De fapt, întreg acest areal ,,vorbeşte” de Khis şi de Enridu, adică despre locurile unde s-au petrecut primele contacte ce le-au avut fiinţele astrale cu noi, pământenii, iar vestita epopee indiană, ,,Ramayana", nu este decât o confirmare a ceea ce am spus, lucru evocat, de altminteri, şi-n Biblie, unde ni se vorbeşte limpede despre ,,colaborarea" (nu doar culturală, ştiinţifică, dar şi ...genetică, mai precis în domeniul procreaţiei) dintre Cer şi Pământ.

Ceea ce ne surprinde, însă, pe noi, românii (urmaşi ai traco-geto-dacilor şi ai pelasgilor) e faptul că pe teritoriul ţării noastre apar toponime egiptene, după cum prea bine vom vedea cât de curând.

Dar nu numai toponime, ci şi cuvinte ce-au intrat direct în uzul curent, în special al ardelenilor, aşa cum ar fi, să zicem: bai, nemeş, pită, a căror apariţie în spaţiul nostru se poate explica foarte greu!

              Mai multe informaţii  <<<aici>>>

Bibliotecarul recomandă

    ,,Dragostea este un cuvânt, până ce vine cineva ca să-i dea înţeles. Ca să auzim cuvintele iubirii trebuie să o lăsăm să se apropie.
Un trandafir visează să atragă albinele, dar nu apare nici una.
Soarele întreabă:
<< Nu te-ai săturat să aştepţi? >>
<< Ba da, răspunde trandafirul. Dar, dacă-mi închid petalele, mă ofilesc >>
   Deci, chiar dacă [dragostea] nu se arată, continuăm să o aşteptăm.
   În clipele când singurătatea pare să strivească totul, singura cale e să continuăm să iubim…” Paulo Coelno - Manuscrisul găsit la Accra

http://10.1.1.71:8080/opac/bibliographic_view/269598…

Bibliotecarul recomanda

Va aşteptăm la biblioteca!

     Moto: ,,... pe la anul 87 (î. Hr., n.n.) în timpul lui Domiţian, (Decebal, n.n.) a întreprins invazii atât de periculoase pentru marele Imperiu Roman, încât Roma a cumpărat pacea plătind un tribut”.

                                                                            (J.F. Neigebaur, ,,Beschreibung der Moldau und Walachei”)

De peste 2500 de ani, filosofii teologiei încă nu s-au pus de acord asupra originii lui Apollo, şi se pare că vor mai trece secole, până se va afla adevărul!

Este drept că numele lui Apollo a fost luat în discuţie chiar de Platon, în ,,Cratylos”, 405, C (în care marele filosof a emis opinii interesante despre etimologia termenului), dar şi de  Plutarh ─ marele preot apolinic la Templul din Delfi ─ în ,,De Iside et Osiride”, 381 F.

Cu toate acestea, ,,rădăcinile” lui Apollo au rămas necunoscute până în ziua de azi, în ciuda faptului că Platon ─ discipolul lui Socrate ─, spre a fi convingător, a făcut referire şi la însuşirile divine ale Zeului!

            Mircea Eliade a comentat, desigur, punctul de vedere al lui Platon asupra originii lui Apollo, ajungând şi el la concluzia că, de fapt, aceasta rămâne, totuşi, necunoscută, deşi explicaţiile exhaustive ne determină să credem că acel cognomen, Phoibos, acordat lui Apollo, este de sorginte indo-iraniană, referindu-se la,,lumină”, la ,,strălucire”.

            Evident, că Mircea Eliade a forţat, într-un fel, lucrurile, pornind nu de la o etimologie indiană clară, limpede, ci doar de la rădăcina ,,bha”, pe care o regăsim în cuvântul ,,phaos”. Mai precis, Mircea Eliade consideră că ,,Phoibos” (sau Phoebus) include rădăcina amintită, care ar fi edificatoare în explicarea originii reale a lui Apollo.

Teoria sa este, într-adevăr, destul de convingătoare, mai ales că ea poate fi regăsită, indirect, într-una din explicaţiile lui Plutarh, mai exact în prelegerea delfică, intitulată ,,De E apud Delphos” (,,Despre E de la Delfi”):

    Mai multe informaţii <<<aici>>>

Bibliotecarul recomandă

               Ceea ce îi apropie pe topitor, făurar şi alchimist este faptul că toţi trei revendică o experienţă magico-religioasă specifică în raport cu substanţa; această experienţă este monopolul lor, iar secretul se transmite prin rituri de iniţiere ale meseriilor; toţi trei lucrează asupra unei materii pe care o consideră vie şi sacră, munca lor având drept scop transformarea materiei, ,,perfecţionarea'', ,,transmutarea'' ei. Asemenea comportamente rituale privitoare la materie implică, sub o formă sau alta, intervenţia omului în ritmul temporal propriu substanţelor minerale ,,vii". Aici se află punctul de contact între artizanul metalurgist al societăţilor arhaice şi alchimist.

                                              Mircea Eliade

    Mai multe informaţii <<<aici>>>

Franz Kafka: „Si iarasi s-a asezat la masa mea de scris un strain“
(3 iulie 1883 - 3 iunie 1924)
Franz Kafka a fost un scriitor evreu de limbă germană, originar din Praga. Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza sau povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară.
Operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, conflictul oedipal dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe.
"Geniul lui Kafka este de a povesti ca pe o poveste reala, de a folosi realismul in descrierea unei situatii enorm fictionale. Din clipa in care axioma metamorfozei imposibile este pusa pe tapet, lucrurile curg de la sine ca in cea mai realista poveste din lume. Care este suprema grozavie pe care poate s-o pateasca un om? Este sa cada intr-o nenorocire, sa isi imagineze ca este sprijinit de cei din jurul lui, ca este sustinut, ca nu e singur pe lume si ca el va iesi pana la urma la liman cu ajutorul celorlalti; ori povestea din Metamorfoza este povestea parasirii treptate. Pas cu pas, bietul erou simte ca oamenii in care a pus cea mai mare miza afectiva sunt cei care il parasesc." Gabriel Liiceanu
Din Scrisori catre Milena:
“Aseară te-am visat. Nu îmi amintesc detaliile, tot ce ştiu e că ne topeam unul în celălalt. Eu eram tu, tu erai eu. Cumva, tu ai luat foc. Îmi amintesc că am stins focul cu hainele, am luat o manta veche şi te-am bătut cu ea. Dar transmutaţia se petrecu şi era atât de intensă, că tu nici măcar nu mai erai acolo, în schimb acum eu eram cel care luase foc, şi tot eu eram cel care a încercat să stingă focul cu mantaua. Dar mantaua nu a stins focul şi nu a făcut decât să-mi confirme o frică mai veche de-a mea, cum că asemenea lucruri nu pot stinge focul. Între timp, au ajuns şi pompierii şi cumva, tu ai fost salvată. Dar tu erai diferită de la început, spectrală, ca şi cum erai desenată cu creta în întuneric şi ai căzut în braţele mele, fără viaţă sau poate ai leşinat de fericirea că ai fost salvată. Dar şi aici apăru incertitudinea transmutaţiei, poate că eu am căzut în braţele altcuiva.”

Zoe Dumitrescu-Buşulega ar fi împlinit 95 de ani

"În mine s-au legat într-un mod foarte interesant firele intelectului de firele spiritului, interesul pentru cultură cu interesul pentru ceea ce înseamnă marele orizont al credinţei."
Reputatul eminescolog, autoare a numeroase volume de istorie literară, literatură comparată şi istoria culturii, academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a născut pe 20 august 1920 la Bucureşti.
A urmat studii muzicale la Conservatorul "Pro-Arte", studii juridice şi filologice la Facultăţile de Drept şi de Litere din Bucureşti şi s-a specializat în literatură comparată, devenind doctor în filologie cu teza "Renaşterea-Umanismul-Dialogul artelor" în 1970. A desfăşurat o bogată activitate didactică şi ştiinţifică şi a fost distinsă, de-a lungul timpului, cu numeroase premii.
A iubit foarte mult muzica şi ar fi devenit, probabil, o faimoasă muziciană, dacă n-ar fi trebuit să renunţe la această pasiune din motive medicale. Dar Zoe Dumitrescu-Buşulenga era înainte de toate o vorbitoare excepţională (în faţa studenţilor, a publicului din sălile de conferinţe, la radio sau televizor); contribuţia ei s-a dizolvat în atmosfera culturală a epocii, a devenit un bun public, necuantificabil. De scris a scris mai puţin, poate şi dintr-o teamă de singurătate, dintr-o arzătoare dorinţă de comunicare imediată. Totuşi, volumele care au rezultat constituie o operă remarcabilă:
STUDII ŞI ESEURI. Ion Creangă, Bucureşti, Ed. pentru Literatură, 1963, Eminescu, Bucureşti, Ed. Tineretului, col. "Oameni de seamă", 1964, Surorile Brontë, Bucureşti, Ed. Tineretului, col. "Oameni de seamă", 1967, Valori şi echivalenţe umanistice, excurs critic şi comparatist, Bucureşti, Ed. Eminescu, col. "Sinteze", 1973, Sofocle şi condiţia umană, Bucureşti, Ed. Albatros, col. "Contemporanul nostru", 1974, Renaşterea, umanismul şi destinul artelor, Bucureşti, Ed. Univers, 1975, Eminescu - cultură şi creaţie, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1976, Itinerarii prin cultură, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1982 (culegere de articole grupate în patru capitole: I. Portrete pentru o istorie a culturii române, II. Literaturi străine, III. Miscellanea, IV. Gânduri de umanist), Eminescu şi romantismul german, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1986 (ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Universal Dalsi, 1999), Muzica şi literatura: scriitori români (în colaborare cu Iosif Sava), Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1986 (vol. II, 1987; vol. III, 1994, Eminescu: viaţă, creaţie, cultură, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1989, Eminescu şi muzica (în colaborare cu Iosif Sava), Bucureşti, Ed. Muzicală, 1989.
Fire optimistă şi sociabială reuşea cu uşurinţă să creeze punţi de comunicare cu persoane de toate vârstele. Le vorbea studenţilor cu multă pasiune despre Eminescu, scriitorul pe care ea l-a divinizat, despre valorile româneşti şi despre modelele absolute ale culturii noastre.
S-a călugărit sub numele Benedictina şi şi-a petrecut o mare parte din ultimii ani de viaţă la Mânăstirea Văratec, unde şi-a găsit acum o sută şi ceva de ani liniştea şi Veronica Micle.
"Cartea este prietenul nostru, Cartea este instrumentul perfecţionării noastre. Noi nu ne-am putea perfecţiona în afara Cărţii." (Zoe Dumitrescu-Buşulega)

"Hoţul de cărţi" de Markus Zusak

Considerată una dintre cele mai durabile poveşti ale timpurilor noastre, "Hoţul de cărţi" surpinde un moment în care întreaga lume parcă şi-a ţinut repiraţia, anul 1939, şi un loc în care moartea devenea o realitate cotidiană, Germania nazistă.
Încă de la început cartea şochează prin însăşi identitatea povestitorului, Moartea, şi prin dezvăluirea intenţiilor ei: "Întrebarea este: ce culoare va avea totul în clipa când voi veni după voi? Ciocolată amară, amară."
Liesel se mută la Munchen într-o casă nouă, iar viața îi devine o necunoscută. Destinul tatălui ei a fost unul trist şi întreaga familie poartă stigmatul unui cuvânt greu: comunist. Prima întâlnirea a fetiţei cu moartea se petrece pe drumul către casă, atunci când îşi pierde fratele şi când, ascunsă în zăpadă găseşte o carte: Manualul groparului.
Fetiţa se atașează foarte mult de tatăl ei adoptiv, Hans Huberman, un om blând și bun, care o ajută cu mult tact să descopere lumea cuvintelor pe care le va folosi mai apoi pentru a-și scrie singură povestea.
Liesel ajunge să fure cărți de oriunde, de la incendierele naziste de cărţi, biblioteci particulare, pentru că dorința ei de a ști, de a învăța este incontrolabilă. Se hrănește cu cuvinte, cu povești.
Este o carte extraordinară, pe care nu o poţi lăsa din mână, o poveste care te impresionează și te emoționează peste măsură.

James Clavell

10 octombrie 1924 - 7 septembrie 1994
,,Răbdarea însemna să-ţi înfrângi pornirea către cele şapte simţăminte: ură, adoraţie, nelinişte, mânie, tristeţe, teamă, bucurie.” (James Clavell)
"Am venit aici fără nici un prieten, doar cu o mașină de scris vechi și uite ce am realizat. "
Asta spunea James Clavell, un imigrant australian în America, cel care a învățat perspectivele americane asupra vieții într-un lagăr japonez de prizonieri. În cele peste patru decenii de activitate ca romancier, scenarist, poet, dramaturg, regizor şi producător, Clavell a adăugat o notă romantică povestirilor sale care, nu de putine ori, descriu o realitate crudă.
Australian englez educat, Clavell (Charles Edmund DuMare
sq de Clavelle) s-a născut în 1924. A devenit căpitan al British Royal Artillery în Asia de Sud, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost luat prizonier de către armata japoneză şi dus în lagărul de la Changi de lângă Singapore. Aici a "colectat materialul" pentru ceea ce avea să devină primul său roman, King Rat (1962).
Clavell şi-a dorit să fie ofițer de marină, după tradiţia strămoşilor lui, unul dintre ei fiind John Clavelle care a luptat la Trafalgar. Dar în urma unui accident de motocicletă a rămas cu un defect la un picior, ceea ce l-a făcut să renunţe la orice carieră militară. După un stagiu nesemnificativ ca un agent de vânzări, a scris un episod pilot pentru un serial de televiziune, iar din 1953 s-a mutat în SUA și s-a lansat în industria filmului, câştigând în 1981 un premiu Emmy pentru mini-seria Shogun.
Dar celebritatea lui James Clavell se datorează muncii sale ca romancier.
Prin ,,Shogun”, cel mai cunoscut roman al său, James Clavell reuşeşte să ne introducă într-o lume fascinantă şi plină de mister a Orientului. Aici întânlim o Japonie a secolului al XV-lea, plină de intrigi şi taine, politică şi acţiuni militare, condusă după un cod strict de onoare al samurailor (Bushido).
Romanul "Tai-Pan" a fost publicat în 1966. Acțiunea se desfășoară în 1841 pe fondul dezvoltării companiilor maritime, europene și americane, în Asia și al înființării orașului Hong Kong. Este o acțiune complexă, cu intrigi complicate și numeroase personaje.
Cu „Nobila casă”, Clavell a început să-şi lege romanele prin personaje, familii sau descendenţi ai familiilor din romanul "Tai-Pan".
„Vârtejul” a fost următorul roman, acţiunea desfăşurându-se în timpul revoluţiei iraniene din 1979.
"Gai-Jin", publicat cu puţin înaintea decesului său, a revenit cu subiectul la anii 1860.
James Clavell a murit de accident vascular cerebral în 1994, în Elveţia


James Clavell în colecţiile noastre: http://188.27.4.102:8080/…/search;jsessionid=4A8491F22FA738…

Umberto Eco - "Istoria frumuseţii"

Umberto Eco a realizat o "Istorie a frumuseţii", ilustrată cu sute de capodopere ale tuturor timpurilor. Imaginile, ca şi ampla antologie de texte de la Pitagora până în zilele noastre, ne ajută să reconstruim diferitele idei despre frumuseţe care s-au manifestat şi care au fost discutate începând cu Grecia antică şi ajungând până la noi. Cartea ilustrează modul în care a fost felurit concepută frumuseţea naturii, a florilor, a animalelor, a trupului omenesc, a astrelor, a raporturilor matematice, a luminii, a pietrelor preţioase, a veşmintelor, a lui Dumnezeu şi a Diavolului.
Aceastea sunt doar câteva argumente cu care "Istoria frumuseţii" îi poartă pe citiori într-o pasionantă aventură intelectuală şi emoţională.

Agatha Christie - 125 de ani de la naştere

(15 septembrie 1890 - 12 ianuarie 1976)

"De la Lucreţia Borgia încoace sunt singura femeie care a ucis cei mai mulţi oameni; cu maşina de scris".
Mary Clarissa Agatha Miller, cunoscută mai târziu ca Agatha Christie, s-a născut pe 15 septembrie 1890 în Torquay, Devon, Anglia.
Şi-a peterecut prima parte a vieţii la Ashfield, în confortabila casă a părinților ei. Micuţa Agatha a început să scrie povești încă din copilărie, inspirată fiind de mama şi de sora ei mai mare, Madge. Madge era pasionată de scris şi crease deja o serie de povestiri având ca subiect viaţa palpitantă a unei fete cu tulburări psihice
Agatha Christie s-a căsătorit cu puţin timp înaintea izbugnirii Primului Război Mondial, în 1914, cu colonelul Archibald Christie cu care a avut o fiică. În timp ce soțul ei era pe front, Agatha Christie a lucrat ca asistent într-o farmacie unde a aflat primele lucruri despre otrăvuri. Mai mult din dorinţa de a o provoca pe sora ei, Agatha a început să scrie ficţiune și foarte repede, a publicat primul ei roman, “Misterioasa afacere de la Styles” (1920), în care apărea un personaj oarecum ciudat, detectivul belgian Hercule Poirot. Deşi romanul a înregistrat un succes modest, Hercule Poirot a devenit personajul preferat al scriitoarei care l-a introdus în alte 25 de romane publicate în următorul sfert de secol.
Agatha Cristie nu a fost deloc descurajată de eşecul primului roman şi a continuat să scrie. “Uciderea lui Roger Ackroyd”, roman publicat în 1926, a devenit bestseller ceea ce a consacrat-o ca autoare de romane poliţiste.
Succesul de pe plan personal se suprapunea însă peste tulburările emoţionale din viaţa scriitoarei: pierderea mamei, divorţul de primul soţ.
A dispărut timp de 11 de zile, după care a apărut în mod misterios fără să dea nicio explicaţie. Dispariția ei a fost foarte mediatizată, iar faima scriitoarei a determinat guvernul să întreprindă acţiuni de căutare extinse şi costisitoare.
În 1930 s-a căsătorit cu Sir Max Mallowan, arheolog, pe care l-a însoțit în expedițiile organizate în Orientul Mijlociu. Aceste călători au devenit sursă de inspiraţie pentru multe dintre romanele ei. Tot în acea perioadă, Agatha Cristie a creat un alt personaj devenit celebru, Miss Marple, unul dintre cei mai iubiţi detectivi.
Agatha Christie a scris aproximativ 80 de romane, o colecţie de 30 de povestiri scurte, 15 piese de teatru, plus șase povestiri romanţate sub pseudonimul Mary Westmacott. A murit în 1976, la doar un an după de îşi ucisese personajul Hercule Poirot în romanul “Cortina: Hercule Poirot lui ultim caz”. Poirot devenise atât de celebru, încât pe 6 august 1975, prima pagina a ziarului New York Times i-a rezervat un spaţiu special pentru necrolog.
In timpul vieţii Aghatei Christie, fuseseră deja vândute peste 400 de milioane de exemplare ale cărţilor ei, publicate în peste 100 de limbi.

Povestea imnului "The Star-Spangled Banner"

Acum 201 ani, pe 13 septembrie 1814, Francis Scott Key, a scris o poezie care a fost pusă ulterior pe muzică și care, în 1931, a devenit imnul național al Americii, "The Star-Spangled Banner". Poemul, intitulat inițial "The Defence of Fort McHenry" a fost scris după ce Key a fost martorul bombardării fortului Maryland de către armata britanică în timpul Războiului din 1812.
Ceea ce l-a inspirat atunci pe Key, a fost imaginea unui steag american ce încă mai flutura singuratic în zori. Sentimentele de speranţă şi mândrie trăite atunci le-a pus în versurile binecunoscute astăzi :
" În timpul periculoasei lupte,
Îl vedeam deasupra meterezelor,
Atât de elegant fluturând.
Iar strălucirea roșie a rachetelor,
Bombele explodând în aer,
Ne-asigurau de-a lungul nopții,
Că steagul nostru era încă acolo."
Francis Scott Key s-a născut pe 1 august 1779 la Terra Rubra, moşia familiei sale din Frederick County (în prezent Carroll County), Maryland şi a urmat o carieră de succes în avocatură.
Pe 18 iunie 1812, America i-a declarat război Marii Britanii, după o serie de neînțelegeri comerciale. În august 1814, trupele britanice au invadat Washingtonul, şi au incendiat Casa Albă, clădirea Capitoliului și Biblioteca Congresului, următorul lor obiectiv fiind Baltimore.
După ce unul dintre prietenii lui Key, dr. William Beanes, a fost luat prizonier de către britanici, Key a mers la Baltimore și a negociat eliberarea sa. Date fiind evenimentele, celor doi nu li s-a permis să părăsească nava unde era reţinut Beanes, decât după încheierea bombardamentului britanic de la Fort McHenry. Key a urmărit campania de la bordul vasului situat la aproximativ opt mile distanță. După o zi de atac susţinut, britanicii au înţeles că fortul nu poate fi distrus şi s-au retras. Dimineaţa, Key a zărit steagul fluturând încă peste Fort McHenry şi a scris rapid câteva rânduri, ca un tribut adus evenimentelor la care tocmai fusese martor.
Poemul a fost publicat în ziare și, în cele din urmă, a fost pus pe o melodie populară englezească "To Anacreon in Heaven" a compozitorului John Stafford Smith. Oamenii au început să fredoneze piesa şi au numit-o "The Star-Spangled Banner". În 1916 președintele Woodrow Wilson a anunțat că această melodie va fi cântată la toate evenimentele oficiale, iar pe 3 martie 1931 a fost adoptată ca imn național.
Francis Scott Key a murit de pleurezie la 11 ianuarie 1843.
Astăzi, steagul care a fluturat peste Fort McHenry în 1914 este găzduit de Smithsonian Institution’s Museum of American History in Washington, D.C

Despre nemurire şi metempsihoză

Moto: Cu cel înţelept te sfătuieşt

(Ben Sirah – Cartea înţelepciunii, 9, 20)

−        Se dedică preabunei stareţe a Mănăstirii dintr-un Lemn, monahia Emanuela Oprea −

Ce va fi fost la începutul lumii, ori dincolo de acel început, nici măcar vechii inzi n-au ştiut să ne spună!

O mare de lumină şi-un Duh peste talaze, legănându-se odată cu ele, sau chiar o linişte mare, fără de sfârşit, din care Soarele, Luna şi stelele toate s-au închegat, ca şi spuma; pulsând, mai apoi, ca sevele-n arbori, primăvara, când cineva le strigă din cer, spre El să se-ndrepte?!

            Să ne imaginăm, totuşi, Energia Divină – acel Duh despre care vorbeşte Biblia, şi de puterea ei (cum zicea Platon), de a emana lumi şi esenţe: suflet, ca substanţă materială, şi suflet ca raţiune/spirit, adică acei ,,ochi cugetători de inimii’’, cum se scrie în Vechiul Testament.

            Şi, dintr-o dată, un om! Unul singur, privind  cu uimire, răsărind Soarele peste pământ (ca la Walt Whitman!), rostogolindu-se pe bolta cerească; apoi Luna, urmându-l sfioasă, cu paşii-i mici, printre stelele nopţii, mirate şi crude, licărind depărtărilor, mărilor...

            Mai singur decât omul acela nimeni n-a fost nicicând pe pământ!

                             Mai multe informaţii <<<aici>>>

Bibliotecarul recomandă

LES GIBLIN a câştigat în 1965 premiul Naţional Salesman of the Year. A organizat peste 1000 de seminarii privind arta dezvoltării relaţiilor interumane şi tehnicile de creştere a vânzărilor.

Plecând de la aceste seminarii, a înregistrat programe audio şi video prin care a ajutat zeci de mii de oameni.

Ca autor de renume, Les Giblin a vândut peste trei milioane de exemplare din cărţile sale. A iniţiat şi conduce celebra Clinică de Relaţii Interumane Les Giblin.

Doriţi să-l convingeţi pe şeful dumneavoastră de calităţile pe care le aveţi?

Vreţi să convingeţi persoana iubită că îi sunteţi indispensabil?

Este din ce în ce mai dificil să comunicaţi cu proprii dumneavoastră copii?

 Nu reuşiţi să vă înţelegeţi cu cu părinţii, cu angajaţii  sau cu un posibil client?

         Utilizând metodele simple propuse de Les Giblin, problemele dumneavoastră pot lua sfârşit. Veţi obţine un succes nesperat, îi vei putea influenţa pe cei din jur în folosul dumneavoastră, îmbinând arta de a yâmbi şi cea de a-i asculta pe oameni cu arta de a le vorbi.

Mai multe informaţii  <<<aici>>>

Bibliotecarul recomandă

     Lucrarea de faţă încearcă să înlesnească o mai bună cunoaştere a sufletului feminin, studiind profunda lui sensibilitate afectivă, începând cu primele zile de viaţă ale fetiţei şi mergând până la transformarea ei în femeie adultă.

                                                                                            Mai multe informaţii <<<aici>>>

Zamolxes şi rădăcinile creştinismului

Orice religie îşi are rădăcinile-n Cer, de unde lumina ne vine, ca ploaia măruntă, de vară, de la Nemuritori, sau Fiii Soarelui, după cum mai sunt numiţi în Biblie.                                            

Niciun neam al acestei planete n-a susţinut încă până acum că s-ar trage din adâncul pământului, din oceanul de-ntuneric, chiar dacă ni se spune că   am fost făcuţi din ţărână, şi că suntem ţărână!...

Şi, totuşi, cel ce ne-a dat ,,suflare de viaţă” (nouă, oamenilor de pământ!) nu locuieşte-n genunile pământului, ci-n Cer!

            E firesc, atunci, să credem că orice religie e un pom cu rădăcinile-n Cer, iar fructele sale (împăraţi, filosofi, oşteni, agricultori, etc.) se pârguiesc în lumina celestă, ci nu în viforniţele negurilor pământeşti.

            Cu siguranţă că ,,Vedele” inzilor au surprins foarte bine (mai bine chiar decât Biblia) aşa-zisul ,,cordon ombilical” dintre lumea de jos şi lumea de sus, către care, mai târziu, chiar profeţii evreilor şi-au întins, rugători, mâinile, implorând Divinitatea!

Dar nu doar aceştia (după cum vom vedea) L-au invocat pe Dumnezeu, ci până şi împăraţii romani, care, se ştie, erau politeişti.

                                   Mai multe informaţii <<<aici>>>

De acelaşi autor:

Andrei Rădulescu. Electroterapie

 

    Scopul conceperii şi publicării prezentei lucrări este aducerea la cunoştinţa specialiştilor a celor mai importante date din domeniu, date rezultate şi acumulate în urma numeroaselor experimentări, observaţii, constatări privind modul de acţiune, efectele, tehnicile de aplicare ale diverselor proceduri de electroterapie, precum şi unele realizări româneşti teoretice şi practice din domeniu. 

Pentru consultare şi mai multe informaţii :

                            <<<aici>>>

Agatârșii – o ramura a geților?!

Moto:  ,,Omul se bucură pentru un răspuns bun ieşit din gura lui.”

(Solomon – Proverbe, 15, 23 )

            A răspunde la întrebarea de mai sus e extrem de dificil, mai ales atunci când lucrurile ,, se încheagă ” greu, pe parcursul mai multor milenii, iar conexiunile dintre religiile indo-iraniene, nord-semitice şi carpato-ponto-danubiene se realizează, în mod ciudat, între Sumer – Egipt – Grecia şi Carpaţi, pe de o parte, şi între nord-vestul Iranului – Caucaz şi Carpaţi, pe de altă parte,  ca, în final ( deşi e impropriu spus! ), să se amestece, ca într-un creuzet, exact aici, la strămoşii noştri traco-geţi, care, astfel, au ,,creat” primul sincretism teologic al lumii antice!

Acest sincretism avea la bază Soarele, respectiv pe Apollo, încât nu e de mirare de ce acesta a fost numit Apollo Musagetes ( adică, ,,Apollo – Muza Geților ”, ci nu ,,conducătorul muzelor ”, aşa cum, impropriu, a fost ,,tradus”) sau, la  Thucydides, în capodopera sa, ,, Războiul peloponesiac”, Apollo Archegetul, despre  care (până acum) nu am găsit nicio explicaţie istorică referitoare la etimologia termenului ,,Archegetul”!

Mai multe informatii

                                                                             De acelaşi autor:

Orfeu, traco-getul, atlanţii şi misterele kabirilor

Orfeu, fiul regelui trac Oiagros şi al muzei Caliope (muza poeziei şi a elocinţei), a fost cel dintâi poet al lumii antice, care a trăit cu cel puţin trei secole înaintea lui Homer, căci, aşa cum spunea (şi pe bună dreptate) Diodor din Sicilia (c. 80-c.21 î.Hr., istoric roman de origine greacă), el se bucura ,,de mare faimă printre eleni pentru cântecul său, pentru riturile de iniţiere şi pentru cunoştinţele sale privitore la zei ─ a fost oaspetele Thebei şi în chip deosebit a fost slăvit de cadmei (supuşii regelui egiptean Kadmos, n.n.)”.

(Diodor din Sicilia ─ Biblioteca istorică, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981, Cartea întâi, cap. XXIII,p. 39)

Că era fiu de rege şi că primise o educaţie aleasă, nici nu mai încape îndoială!

Fusese trimis la studii, evident, asemeni (mai târziu) lui Homer, Solon, Platon, Pitagora, Zamolxes, Eudoxos, Diodor din Sicilia, Arhimede ş.m.a., tineri de viţă nobilă, care (din câte am dedus de la Strabon, Herodot, Xenofon şi Diodor din Sicilia) urmau o iniţiere nu doar laică ─ ţinta tuturor fiind Theba Egiptului, adică vestita ,,capitală teologică a lumii antice”!

            Până a ajunge, însă, la Theba Misirului, la marii preoţi, care erau cei mai învăţaţi oameni ai tuturor timpurilor, deţinătorii marilor şi adâncilor taine ale civilizaţiei şi culturii umane, profund cunoscători ai ,,mersului cerului”, ai arhitecturii (vezi Piramidele), geometriei (Sasychis a fost născocitorul geometriei; i-a învăţat pe egipteni ştiinţa şi observarea astrelor), aritmeticii, astrologiei, astronomiei, ai metamorfozării sufletului, din care, mai apoi, a descins curentul filosofic pitagoreic, promovat de Pitagora.

Pentru mai multe informatii, cititi <<<aici>>>

De acelasi autor:

Va place Brahms? - Bonjour, tristeţe!

Două romane emoţionante de Francoise Sagan 

"Va place Brahms?" este o povestea de dragoste, pasionantă şi melancolică, a unui tânăr îndrăgostit de o femeie cu 15 ani mai în vârstă decât el. Paule este o femeie de patruzeci de ani frumoasă, echilibrată şi liniştită în aparenţă. Întâlnirea cu acest tânăr o pune în faţa unei alegeri: pe de o parte renunţarea la o oarecare stabilitate pentru o relaţie pe care nici ea nu o poate defini exact („iubire, pasiune, toana ?“), iar pe de altă parte dorinţa disperată de fericire şi de tinereţe.

O carte frumoasă, captivantă, bine scrisă, pe parcursul căreia o vom privi pe Paule "preocupată cu pasiune de frumuseţea ei şi trecând cu greu de la condiţia de tânără femeie la aceea de femeie tânără“. Va putea Paule să iubească „altceva decât pe ea însăşi şi propria existenţă“? Va putea alege Roger şi altceva decât confortul unei vieţi distrate şi egoiste ?

Volumul pe care îl deţine biblioteca cuprinde şi romanul "Bonjour, tristeţe!" de aceeaşi autoare. Şi aceasta este o poveste de dragoste, dar autoarea pune aceeaşi problemă a diferenţei de vârstă doar că exact invers. Romanul surprinde încercările de maturizare a unei tinere de 17 ani care îsi petrece vacanţa de vara într-o vilă de pe Riviera franceză în compania unor bărbaţi de vârsta tatălui ei.

Bonjour, Tristete este portretul imoralităţii ocazionale. Incercarea disperată a unei tinere femei de a înţelege lumea în care trăieşte, este extrem de complex şi frumos prezentată.

De veghe în lanul de secară" de Jerome David Salinger

“Cam tot ce știu e că mi-e dor de cei de care v-am povestit(...)Nu spuneți nimănui nimic, niciodată. Dacă o faceți, o să începă să vă fie dor de toți.”

Apărut în urmă cu 64 de ani, romanul lui JD Salinger, “De veghe în lanul de secară”, a devenit una dintre cele mai publicate şi republicate cărţi de-a lungul timpului. Este povestea unui adolescent confunz şi totodată deziluzionat de lumea abia descoperită, lumea adulţilor.

Holden Caulfield este un tânăr răzvrătit în vârstă de șaptesprezece ani, hotărât să-şi ia lumea în cap după ce a fost dat pentru a treia oară afară dintr-o școală. Urmează un şir de întâmplări povestite de băiat uneori cu mult umor, alteori cu duioşie. Are o imaginație bogată și este predispus să cadă pradă viciilor, de aceea ajunge în tot soiul de încăierări. Işi iubeşte însă sora mai mică, şi pentru ea hotărăşte să se întoarcă acasă. Îi este dor de fratele care a murit din cauza leucemiei și de celălalt frate plecat la Hollywood ca scriitor de scenarii. Problemele lui rămân însă şi oglindesc modul în care încearcă tinerii să şi le rezolve: prin revoltă, prin negare sau, uneori, prin ignorarea lor. Cum s-a sfârşit aventura tânărului şi de unde şi-a povestit el întâmplările rămâne să descoperiţi.

Este o carte-cult, una care şi-a păstrat prospeţimea într-un mod uimitor şi care fascinează generaţii de oamenii cu sufletul tânăr.

Salinger a scris cartea în 10 ani, şi nu a fost de acord ca pe perioada vieţii lui să fie ecranizată. A considerat că ar fi foarte greu pentru un regizor să redea stările pe care le-a conceput pentru personajul lui. 

Lista lui Schindler de Thomas Keneally

Lista lui Schindler de Thomas Keneally prezintă povestea reală a doi bărbaţi de origine germană: Amon Goeth, cel care, ca un criminal, ucidea deţinuţi în lagăr, si Oscar Schindler, omul care a reuşit să salveze viaţa a sute de evrei în vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial, în Polonia nazistă.

Oskar Schindler, un mare om de afaceri, a venit la Cracovia pentru a-şi extinde afacerile în noul spaţiu cucerit de armata nazistă. Ca german, a obţinut o fabrică de produse metalice care se afla în faliment. Oskar Schindler are însă o idee managerială pentru a pune fabrica pe profit: să folosească forța de muncă mult mai ieftină a lucrătorilor evrei. Ceea ce pune în aplicare. Noul patron este un om de lume şi profită de renumele său pentru a-și face relații în rândul protipendadei naziste. Devine un star local, un privilegiat al sistemului şi obține rapid contracte profitabile cu armata germană.

Oskar Schindler, se arată însă preocupat de angajatii e
vrei ai fabricilor sale, salariaţi care urmau să fie trimişi în lagărele de exterminare. Industriaşul a reușit prin relațiile sale să-i convingă pe germani că fabrica sa este absolut necesară efortului de război al Reich-ului și că forța sa de muncă este absolut indispensabilă. Cu ajutorul asitentului său, Itzhak Stern, un evreu vorbitor de limba germană, Schindler a reuşit să adune în fabrica lui peste o mie de muncitori evrei, hotărâti spre a fi trimişi în lagarele de concentrare.
In anul 1943, el a fost martor la un raid nazist in ghetoul din Cracovia, în urma căruia nenumaraţi evrei au fost măcelăriţi, printre care şi o parte din muncitorii săi. După raidul amintit, el a făcut tot ce i-a stat în putinţă spre a-i păstra în viaţă pe muncitorii săi, numiti deja "evreii lui Schindler" şi a alcătuit celebra listă descoperită mulţi ani după aceea de angajatii unei biblioteci din Sidney, printre manuscrisele scriitorului australian Thomas Keneally. Lista, lunga de 13 pagini, este o copie a originalului, făcută la o maşină de scris, pe 18 aprilie 1945, într-una dintre ultimele zile ale celui de-al Doilea Razboi Mondial. Documentul a fost încredinţat scriitorului australian in anul 1980, de Leopold Pfefferberg, regăsit şi el pe listă, ca "muncitorul numărul 173", cel care a încercat să îl convingă pe romancier să scrie povestea lui Schindler.

Industriaşul bogat Oskar Schindler, fără nici o rădăcină istorică evreiască, şi-a riscat viaţa pentru a salva de la moarte un numar cât mai mare de evrei, condamnaţi la exterminare, prin muncă sau gazare, în lagarele naziste. De fapt, povestea spune că în cele mai negre momente ale istoriei umanității există oameni care și-au păstrat umanitatea. Și speranța, chiar dacă vremurile s-au întors împotrivă.

Lista lui Schindler scrisă de Thomas Keneally a fost publicată prima dată în anul 1982 în Marea Britanie, iar Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanul Vâlcea vă pune la dispoziţie versiunea în limba română apărută în anul 1995 la editura Orizonturi.
Consultaţi catalogul online aici : http://188.27.4.102:8080/opac/bibliographic_view/168666…

Octavian Paler ( 2 iulie 1926– 7 mai 2007)

"Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată."

Octavian Paler ( 2 iulie 1926– 7 mai 2007) a fost un scriitor, jurnalist, editorialist și om politic român.

“Avem timp pentru toate. Să dormim,să alergăm în dreapta şi în stânga,să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,avem timp să citim şi să scriem,să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,avem timp să ne facem iluziişi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta murim.”


A absolvit simultan Facultatea de Litere și Filosofie, respectiv cea de Drept din București (1949).
A debutat in 1958, cu versuri editorial, din 1970, cu volumul de poezii Umbra cuvintelor. Vor urma de-a lungul timpului alte volume care l-au consacrat. Printre acestea se numără:
Drumuri prin memorie: Egipt-Grecia (1972), Mitologii subiective (1975), Apararea lui Galilei (1978), Scrisori imaginare (1979), Caminante (1980), Viata pe un peron (1981), Polemici cordiale (1983), Viata ca o corida (1987), Vremea intrebărilor (1995), Desertul pentru totdeauna (2001), Autoportret intr-o oglinda sparta (2004), Calomnii mitologice (2007).
În 2005 a fost premiat de către Uniunea Scriitorilor.
A încetat din viață la vârsta de 80 de ani, în urma unui stop cardio-respirator. A fost înmormântat, cu onoruri militare, în Cimitirul Sfânta Vineri.