Un moment de inspirație
De
câteva zile, tânărul simțea o chemare ciudată. Uneori, în somn, îi apărea o femeie
îmbrăcată în veșminte strălucitoare, care îl privea cu ochi de stea și îi
spunea:
‒
Scrie, Mihai, scrie despre dorul care nu moare, despre stele care cântă și
despre iubirea ce trece dincolo de timp.
Așa
că, în dimineața aceea, Mihai plecase de acasă în căutarea inspirației. Ajunse
la marginea unei păduri și, obosit, se așeză pe un trunchi de copac căzut.
Scoase caietul și începu să scrie:
„Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?”
Nu
trecu mult și simți o adiere caldă, neobișnuită pentru iarnă. Ridicându-și
privirea, văzu o lumină strălucitoare printre copaci. Curios, se apropie și
descoperi o poieniță în care timpul părea că stă pe loc. În mijlocul poieniței
se afla o fântână veche, iar lângă ea, un bătrân cu părul alb și fața blândă.
– Bună ziua, tinere, spuse bătrânul cu o voce
ca un ecou al munților.
– Bună ziua, răspunse Mihai. Cine sunteți?
– Eu sunt păstrătorul dorurilor. Aici,
în această fântână, se adună toate dorințele nerostite ale lumii. Tu, Mihai, ai
venit să-ți găsești cuvântul.
Mihai îl privi uimit.
– Cuvântul meu?
– Da. Fiecare poet își găsește, la un moment dat, cuvântul care îi luminează sufletul.
Scrie mai departe, băiatule, și vei vedea.
Inspirat,
Mihai se așeză lângă fântână și începu să scrie febril. Penița dansa pe hârtie,
iar versurile curgeau:
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.…”
Când
ridică privirea, bătrânul dispăruse, dar lumina poieniței rămase vie. Mihai
închise caietul, simțind că descoperise ceva mai profund decât orice cuvânt –
dorul nepieritor al sufletului românesc.
Se
întoarse acasă cu inima plină și, în anii care au urmat, poeziile lui aveau să
devină fântâni nesecate de frumusețe, din care generații întregi de oameni
aveau să bea cu sete.
Acesta este Miha Eminescu (1850 -1889) – „Luceafărul poeziei românești” – născut la Botoșani și crescut la Ipotești, poet, prozator și jurnalist, pe care îl citim și recitim:
📖 pentru că opera sa este o coordonată eternă a sensibilității umane;
📖pentru că este un simbol al identității românești care, prin frumusețea limbajului, a transformat limba română într-un instrument artistic de o rară finețe;
📖 pentru că poezia sa atinge teme esențiale precum: iubirea, timpul, moartea, natura, dorința de cunoaștere și aspirația către infinit;
📖 pentru că Eminescu descrie natura în mod
unic, cu o sensibilitate ce creează o conexiune emoțională între cititor și
univers. Natura devine un refugiu, o oglindire a sufletului uman;
📖 pentru că Eminescu este o sursă de inspirație prin profunzimea gândirii, complexitatea emoțiilor și abilitatea de a transcede timpul;
📖 pentru că „Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc” (T. Maiorescu).
